Holografii scosi din priza


1. Inainte de show.

-Ba, Holograf are concert acustic.
-Ba, esti nebun…? Foarte tare! E moca…?
Asa a inceput totu’, cand am aflat undeva saptamana trecuta de la un prieten ca una din trupele cu care am crescut (ce urat suna!) si pe care o ascult inca de pe vremea cand nu stiam ce inseamna nici jumatate din versurile lor, Holograf, va avea doua concerte acustice la Patria. Bineinteles ca, la aflarea raspunsului negativ al intrebarii de mai sus si la aflarea pretului evenimentului (70 sau 120 de lei), ma dezumflasem teribil. Lasa, ca-i mai prind pe la vreo susa la un mol cate-un sfert de ora, mi-am zis eu!

Numai ca altcineva (nu spui cine, persoana importanta) a reusit (nu intrebati cum) sa ne obtina un fel de invitatii (subliniez ”un fel de”) la cel de-al doilea spectacol, cel de marti seara. Intraram la Patria, mai mult pe sustache (invitatiile nu erau chiar scrise, erau mai mult pe sistemul ”noi suntem aia care o cunoastem pe aia”) si ne puseram pe asteptat.

8 fara ceva, mai e pana incepe. Ma uit prin jur, lume multa, multa si pestrita. Oameni de toate varstele (nu numai batrani, despre care ar crede carcotasii ca sunt publicul tinta Holograf), copii, adolescenti, roacheri, baieti cu pirsuri, fete cu fustite. Aripa mondena e bine reprezentata de Oana Roman, plasata strategic undeva in primele randuri, in timp ce aripa mai dura, (ex) guvernamentala e reprezentata si ea de fostu’ sef, Vladescu. Deh, de cand suntem someri, avem timp si de muzici.

2. Showul.

8 si 20 de minute batute fix. Intre timp, ne-am facut si cu locuri pe scaune, si cu niste tricoase rosii, simpatice. Misto la concert cand cunosti pe cine trebuie. Apar si ei pe scena, in aplauze generale. Se asaza cuminti pe scaune, Bitman si cu patru baieti ca brazii, cu chitarele de jur imprejurul lui, Edi Petrosel la tobe deasupra tuturor, Tino Furtuna la pian, Emil Soumah cu zdringhi-zdringhiurile lui obisnuite si dau drumul la treaba.

Fara explozii de sunet asa cum s-ar intampla de obicei, duios, linistit, placut auzului. Acustic, taticu, fara energie electrica si sunete artificiale. Instrumentele suna perfect, vocea lui Dan rasuna pana in ultimele randuri (va spun sigur, am stat in ultimul rand) si iti patrunde in inima si in maduva oaselor, totul e asa cum ar trebui sa fie muzica.

Dar stati putin. Dan, plus patru la chitara, plus unu’ la tobe, plus unu’ la pian, plus unu’ la percutie. Opt? Cum opt? Holografii nu sunt sapte? Hmm, parca e un nene la una din chitari care seamana, dar nu rasare. Goagalu’ pe mobil ne vine in ajutor si ne dam seama repede cine e. Marius Batu, folkist, colaborator al lui Ducu Bertzi, Florian Pittis, membru Poesis si Pasarea Colibri. Ehei, ca bine le mai zice domn Batu.

Taina. Stiu cine sunt. Primavara incepe cu tine. Dragostea mea. Melodie dupa melodie, Dan si ai sai trubaduri ne transporta dintr-o poveste in alta, dintr-un peisaj in altul, dintr-o lume in alta. Toate au insa in comun sunetele bine alese, instrumentele bine acordate si o voce care te face sa te intrebi daca nu cumva data nasterii din buletin e gresita grav.

Publicul, prea linistit parca, vibreaza cu fiecare sunet. Nu tot. Un rand mai in fata, un nene intre varste imi atrage atentia (vezi foto, in mijloc, cu mainile in cap). Si nu, nu din cauza don’soarei cu niste cativa ani mai tanara decat el care-l insoteste. Ci din cauza ca are un mod cel putin ciudat de a-si manifesta admiratia fata de ce se intampla pe scena. Casca, se scarpina in cap, isi pune mainile in cap, se framanta, se intoarce de pe o parte pe alta. Daca ar fi sa fac presupuneri dupa aparente (si nu sunt genul), as zice ca omu’ nici n-ar vrea sa fie aici si ar prefera sa fie acasa, la meci, cu berica langa el.

N-am iubit pe nimeni. Asa ne zice Danut, in timp ce patru domnisoare intra pe scena, cu trei viori si un contrabas. Publicul saluta sunetele care deja parasesc taramul unui concert rock si ne trimit cu gandul la Opera. Domnul X (asa o sa-i zicem de acum incolo) explodeaza, se ridica in picioare, se framanta timp de cateva secunde, dupa care se asaza la loc. Poate de entuziasm, imi zic eu.

Vine o zi… Cand se va termina odata naiba concertul, citesc pe buzele Domnului X, si impresia conform careia n-ar prea vrea sa fie aici incepe sa capete contur. N-am stiut… Ca o sa dureze atat concertul asta, ma astept sa zica Domnul X. Nu mai are putere nici macar pentru atat si se limiteaza sa se dea de cateva ori cu capul de scaunul din fata.

Intre timp, Mihai Coman confisca microfonul si ne demonstreaza ca l-ar putea concura pe Danut la voce daca ar avea sarmul lui, in timp ce Batu ne vrajeste definitiv cu o mostra de folk autentic. Domnul X priveste in gol.

Si baietii plang… Iar Domnul X isi musca buzele inca o data, intrebandu-se ce Dumnezeu cauta el, un barbat adevarat, macho caliente, in muierismele astea. Vreau o minune. Si se intampla! Publicul se ridica in picioare in sfarsit si vibreaza ca la un concert adevarat, si nu ca la teatru ca pana acum! Domnul X ramane jos, obosit de deja cea mai lunga ora si jumatate din viata…

Ochii tai. Ti-am dat un inel. Si, si, si… E gata! Holografii isi iau la revedere, iar Domnul X sare din scaun, sarbatorind parca o calificare a Stelei (nu stiu de ce, dar imi pare stelist). Dar nuuuuuuuu! Publicul vrea mai mult, nu e pregatit sa plece acasa, iar Holografii se intorc pe scena pentru o ultima melodie. Care se termina si ea, in ropote de aplauze, urale frenetice din sute de piepturi si un ”In sfarsit, ba!” dintr-un singur piept izolat…

3. Dupa spectacol.

Se goleste sala, lumea se buluceste la intrare, care sa prinda metrou’, care sa ajunga mai repede in parcare. Si eu ma intreb, asa cum ma intreb de fiecare data cand se incheie ceva care m-a facut sa ma bucur. Cu ce raman dupa?

Raman cu rusinea si regretul de a nu fi platit pentru un spectacol care merita mai mult respect din partea mea, raman cu aprecierea si cinstea pe care le-o port si le-am purtat-o de atatia ani unor artisti care ar fi in stare cu o chitara si un pian sa umple doua Sali ale Palatului. Si mai raman cu parerea ca unii oameni, chiar daca platesc un bilet si ar avea tot dreptul legal sa se afle intr-o sala de spectacol, ar face mai bine tuturor daca ar sta acasa cu punga de seminte in brate si cu sticla de doi litri juma de bere langa telecomanda.

P.S.: Articol publicat mai intai si mai intai pe Renne ( tot de mine).

P.P.S.: Da, stiu, sunt un penibil ca republic articole publicate in alta parte, dar am fost si eu o data in viata haios( zic eu) si voiam sa vada si uamenii de-mi citeste blogu’. Si in plus n-am timp sa mai nascocesc cestiuni noi, cand sunt atacat din toate partile.

Share

Advertisements

1 Comment

Filed under Prost mai sunt...

One response to “Holografii scosi din priza

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s