Tag Archives: cinema

Cinem-a pus, episodul 3D. Spargatorul de nuci.


Titlu: The Nutcracker in 3D. Astept cu nerabdare Lacul lebedelor in 3D si Traviata in IMAX…

Distributie: Una mica si simpatica, sora cu alta mica si simpatica, dar care intre timp a devenit mare, urata si antipatica; un John Turturro care nu credeam ca poate sa ajunga mai rau decat sa joace rolul negativ intr-o comedie cu Adam Sandler, dar in mod clar m-am inselat;multi anonimi care au luat la actorie dintr-a saptea incercare la Scoala Superioara de Film din Siberia.

Nota: 1/10 (un punct strict pentru aia mica si simpaticuta din rolul principal si nimic, dar nimic, dar NIMIC din oficiu!!!)

Sfat: NU! Deci nu! Deci orice, da’ filmul asta nu! Dati pe Trinitas, dati pe Oteveu, dati pe Trinitas si pe Oteveu in acelasi timp, dar NU va duceti la cinema sa vedeti filmul asta!

Sa spui ca filmul asta e o bataie de joc la adresa lui Ceaikovski e prea putin, sa spui ca e un jaf ordinar chiar si pentru mine care am fost pe moca la film e insuficient, sa spui ca e o insulta adusa inteligentei oricarui copil cu sindromul Down nu e de ajuns…

Continuarea pe Renne.ro

Share

Leave a comment

Filed under Arte

Conu Caranfil fata cu studentimea


‘’Un film vesel despre oameni tristi care viseaza fara a indrazni sa spere.’’ Asa isi caracterizeaza celebrul regizor roman Nae Caranfil filmul de debut, E pericoloso sporgersi. Un film aclamat de critici, selectionat la Cannes, in categoria Quinzaine des Realisateurs, castigator la Festivalul de la Bratislava.

Cea mai grea proba pentru un film realizat in 1993, despre lumea dinainte de 1990 n-a fost trecuta insa nici la Cannes si nici la Bratislava la inceputul anilor ’90. A fost trecuta luni 8 noiembrie, la Noul Cinematograf al Regizorului Roman, in fata a puhoi de studenti ai anului 2010.

Studenti cu plete, rasi in cap, cu ipoduri, cercei in urechi, in nas, cu heavy-metal in casti si al caror standard de umor in cinematografie se regaseste in seriile ‘’ American Pie’’ sau ‘’Scary Movie’’. Studenti care au navalit insa poate neasteptat la proiectia unui film despre care foarte putini din ei stiau macar titlul intreg si corect, facand o sala de cinema destul de generoasa, neincapatoare.

In fata lor, a celor care nici nu se nascusera atunci cand se concepea ideea filmului, s-a afisat Conu Caranfil, timid, jenat parca de atentia acordata si de multele sute de perechi de ochi atintite asupra lui. Conu Caranfil n-a avut multe de spus inainte de proiectie, cu toate ca el era invitatul de onoare, in jurul lui se invartea totul. Stia el ceva si a preferat sa lase pelicula sa vorbeasca pentru el.

Incepe si filmul. Cu un sonor gatuit, chinuit de trecerea anilor si de un proiector de pe vremea studentimii lu’ Conu Caranfil, cu o imagine si ea parca prafuita si ‘’demodata’’, nu ar parea chiar tipul de film care sa atraga atentia hipsterilor, punkerilor si clubberilor din sala. Gen. Si totusi, e ceva. Ceva cu filmul asta al carui titlu inca nu l-a deslusit nimeni si al carui subiect inca nu-l ghiceste aproape nimeni.

Ei, si acel ‘’je ne sais quoi’’ din primele cadre de ‘’E pericoloso sporgersi’’ se metamorfozeaza rapid intr-un ‘’know how’’ care cucereste pe toata lumea instant. Rasete, hohote, izbucniri de-a dreptul explozive de ras. Si ropote de aplauze dupa ropote de aplauze.

100 de minute de umor destept, umor subtil, umor cu tenta, umor pe alocuri nesarat, umor, umor si iar umor. O distributie absolut fascinanta, cu fete mai cunoscute, care din reclame la dero, care de pe la teatru( mai erau si oameni in sala obisnuiti si cu asa ceva), care de pe la tv, dar si cu fete mai putin cunoscute, care au pierdut in lupta cu timpul, intrand in anonimat.

Dintre fetele necunoscute se detaseaza tanara domnisoara din rolul principal, care, desi nu da gata spectatorul printr-un talent pur, printr-o forta nesecata sau printr-o naturalete desavarsita, atrage prin altceva. Prin povestea nestiuta din spatele scenei. E de ajuns sa ne uitam pe generic si o sa observam ceva destul de interesant. Nathalie Bonnifay o cheama pe domnisoara si, daca asta nu e indeajuns de interesant, poate faptul ca Nathalie nu stia o boaba de romana inainte de realizarea filmului si ca a turnat replicile ‘’ pe de rost’’ ar putea sa atraga atentia.

Ei, dar daca sunteti pretentiosi si greu de impresionat si asta nu va atrage atentia, poate v-o atrage Marius (doar) Florea pe vremea aceea si care, in urma rolului cel putin memorabil din acest film, a devenit cunoscut unei tari intregi ca Vizante. Iar daca nici asa nu va lasati impresionati, pai atunci atentie la glume putin si numarati-le repede pe-alea demodate, pe-alea fara umor, pe-alea nelalocul lor, pe-alea invechite, pe-alea naspa. Cum e, va da cu virgula? Pai va da, ca nu exista nimic de genul asta…

Si vine si finalul. Dupa 100 de minute de hohote de ras sanatoase si de ropote peste ropote de aplauze vine si finalul care stoarce o lacrima in coltul ochilor domnisoarelor. Si nimeni nu mai sta asezat pe scaun. Si nu, nu pentru ca trebuie sa se grabeasca sa prinda metroul, ci pentru ca nenea Caranfil, timidul, retrasul nene Caranfil merita o plecaciune si din partea noii generatii.

Sa ne traiesti, coane Caranfile, pare sa spuna o multime entuziasmata de pustani, si sa ne mai faci sa radem inca o mie de ani!

* Articolul fusese scris initial pentru o noua ”proba de angajare”( asta ca sa-mi scuzati exprimarile putin mai pretentioase decat de obicei). Avand in vedere ca au trecut ceva zile si n-am auzit nimic de la posibilii ”angajatori” si tinand cont de antecedente, am hotarat sa postez asta aici ca sa nu mai am parte de surprize…

Share

2 Comments

Filed under Arte

Holografii scosi din priza


1. Inainte de show.

-Ba, Holograf are concert acustic.
-Ba, esti nebun…? Foarte tare! E moca…?
Asa a inceput totu’, cand am aflat undeva saptamana trecuta de la un prieten ca una din trupele cu care am crescut (ce urat suna!) si pe care o ascult inca de pe vremea cand nu stiam ce inseamna nici jumatate din versurile lor, Holograf, va avea doua concerte acustice la Patria. Bineinteles ca, la aflarea raspunsului negativ al intrebarii de mai sus si la aflarea pretului evenimentului (70 sau 120 de lei), ma dezumflasem teribil. Lasa, ca-i mai prind pe la vreo susa la un mol cate-un sfert de ora, mi-am zis eu!

Numai ca altcineva (nu spui cine, persoana importanta) a reusit (nu intrebati cum) sa ne obtina un fel de invitatii (subliniez ”un fel de”) la cel de-al doilea spectacol, cel de marti seara. Intraram la Patria, mai mult pe sustache (invitatiile nu erau chiar scrise, erau mai mult pe sistemul ”noi suntem aia care o cunoastem pe aia”) si ne puseram pe asteptat.

8 fara ceva, mai e pana incepe. Ma uit prin jur, lume multa, multa si pestrita. Oameni de toate varstele (nu numai batrani, despre care ar crede carcotasii ca sunt publicul tinta Holograf), copii, adolescenti, roacheri, baieti cu pirsuri, fete cu fustite. Aripa mondena e bine reprezentata de Oana Roman, plasata strategic undeva in primele randuri, in timp ce aripa mai dura, (ex) guvernamentala e reprezentata si ea de fostu’ sef, Vladescu. Deh, de cand suntem someri, avem timp si de muzici.

2. Showul.

8 si 20 de minute batute fix. Intre timp, ne-am facut si cu locuri pe scaune, si cu niste tricoase rosii, simpatice. Misto la concert cand cunosti pe cine trebuie. Apar si ei pe scena, in aplauze generale. Se asaza cuminti pe scaune, Bitman si cu patru baieti ca brazii, cu chitarele de jur imprejurul lui, Edi Petrosel la tobe deasupra tuturor, Tino Furtuna la pian, Emil Soumah cu zdringhi-zdringhiurile lui obisnuite si dau drumul la treaba.

Fara explozii de sunet asa cum s-ar intampla de obicei, duios, linistit, placut auzului. Acustic, taticu, fara energie electrica si sunete artificiale. Instrumentele suna perfect, vocea lui Dan rasuna pana in ultimele randuri (va spun sigur, am stat in ultimul rand) si iti patrunde in inima si in maduva oaselor, totul e asa cum ar trebui sa fie muzica.

Dar stati putin. Dan, plus patru la chitara, plus unu’ la tobe, plus unu’ la pian, plus unu’ la percutie. Opt? Cum opt? Holografii nu sunt sapte? Hmm, parca e un nene la una din chitari care seamana, dar nu rasare. Goagalu’ pe mobil ne vine in ajutor si ne dam seama repede cine e. Marius Batu, folkist, colaborator al lui Ducu Bertzi, Florian Pittis, membru Poesis si Pasarea Colibri. Ehei, ca bine le mai zice domn Batu.

Taina. Stiu cine sunt. Primavara incepe cu tine. Dragostea mea. Melodie dupa melodie, Dan si ai sai trubaduri ne transporta dintr-o poveste in alta, dintr-un peisaj in altul, dintr-o lume in alta. Toate au insa in comun sunetele bine alese, instrumentele bine acordate si o voce care te face sa te intrebi daca nu cumva data nasterii din buletin e gresita grav.

Publicul, prea linistit parca, vibreaza cu fiecare sunet. Nu tot. Un rand mai in fata, un nene intre varste imi atrage atentia (vezi foto, in mijloc, cu mainile in cap). Si nu, nu din cauza don’soarei cu niste cativa ani mai tanara decat el care-l insoteste. Ci din cauza ca are un mod cel putin ciudat de a-si manifesta admiratia fata de ce se intampla pe scena. Casca, se scarpina in cap, isi pune mainile in cap, se framanta, se intoarce de pe o parte pe alta. Daca ar fi sa fac presupuneri dupa aparente (si nu sunt genul), as zice ca omu’ nici n-ar vrea sa fie aici si ar prefera sa fie acasa, la meci, cu berica langa el.

N-am iubit pe nimeni. Asa ne zice Danut, in timp ce patru domnisoare intra pe scena, cu trei viori si un contrabas. Publicul saluta sunetele care deja parasesc taramul unui concert rock si ne trimit cu gandul la Opera. Domnul X (asa o sa-i zicem de acum incolo) explodeaza, se ridica in picioare, se framanta timp de cateva secunde, dupa care se asaza la loc. Poate de entuziasm, imi zic eu.

Vine o zi… Cand se va termina odata naiba concertul, citesc pe buzele Domnului X, si impresia conform careia n-ar prea vrea sa fie aici incepe sa capete contur. N-am stiut… Ca o sa dureze atat concertul asta, ma astept sa zica Domnul X. Nu mai are putere nici macar pentru atat si se limiteaza sa se dea de cateva ori cu capul de scaunul din fata.

Intre timp, Mihai Coman confisca microfonul si ne demonstreaza ca l-ar putea concura pe Danut la voce daca ar avea sarmul lui, in timp ce Batu ne vrajeste definitiv cu o mostra de folk autentic. Domnul X priveste in gol.

Si baietii plang… Iar Domnul X isi musca buzele inca o data, intrebandu-se ce Dumnezeu cauta el, un barbat adevarat, macho caliente, in muierismele astea. Vreau o minune. Si se intampla! Publicul se ridica in picioare in sfarsit si vibreaza ca la un concert adevarat, si nu ca la teatru ca pana acum! Domnul X ramane jos, obosit de deja cea mai lunga ora si jumatate din viata…

Ochii tai. Ti-am dat un inel. Si, si, si… E gata! Holografii isi iau la revedere, iar Domnul X sare din scaun, sarbatorind parca o calificare a Stelei (nu stiu de ce, dar imi pare stelist). Dar nuuuuuuuu! Publicul vrea mai mult, nu e pregatit sa plece acasa, iar Holografii se intorc pe scena pentru o ultima melodie. Care se termina si ea, in ropote de aplauze, urale frenetice din sute de piepturi si un ”In sfarsit, ba!” dintr-un singur piept izolat…

3. Dupa spectacol.

Se goleste sala, lumea se buluceste la intrare, care sa prinda metrou’, care sa ajunga mai repede in parcare. Si eu ma intreb, asa cum ma intreb de fiecare data cand se incheie ceva care m-a facut sa ma bucur. Cu ce raman dupa?

Raman cu rusinea si regretul de a nu fi platit pentru un spectacol care merita mai mult respect din partea mea, raman cu aprecierea si cinstea pe care le-o port si le-am purtat-o de atatia ani unor artisti care ar fi in stare cu o chitara si un pian sa umple doua Sali ale Palatului. Si mai raman cu parerea ca unii oameni, chiar daca platesc un bilet si ar avea tot dreptul legal sa se afle intr-o sala de spectacol, ar face mai bine tuturor daca ar sta acasa cu punga de seminte in brate si cu sticla de doi litri juma de bere langa telecomanda.

P.S.: Articol publicat mai intai si mai intai pe Renne ( tot de mine).

P.P.S.: Da, stiu, sunt un penibil ca republic articole publicate in alta parte, dar am fost si eu o data in viata haios( zic eu) si voiam sa vada si uamenii de-mi citeste blogu’. Si in plus n-am timp sa mai nascocesc cestiuni noi, cand sunt atacat din toate partile.

Share

1 Comment

Filed under Prost mai sunt...

Cinem-a pus. Episodul 1. Machete.


Titlu: Machete( un fel de cutito-sabie, buna de iesit cu ea noaptea prin Ferentari, la sight seeing)

Distributie: Ala negru de taia la greu; niste bunaciuni; o ex-bunaciune naspa( Lindsei Lohan); un bed gai mai gras decat Piedone( primaru’, nu actoru’); unu’ de seamana cu DeNiro, dar n-are cum sa fie DeNiro, ca joaca prea prost; multi expirati.

Nota: 5/10( sa nu mai ramaie repetent si anul asta Rodriguez)

Sfat: De urmarit pe buda dupa ce ati baut un kil de must( eu asa am facut si, chiar daca n-a facut filmul mai vizionabil, macar a mascat zgomotele)

V-ati intrebat vreodata cum e sa fii luzar o viata intreaga, toti sa te arda, in toate filmele sa mori inainte sa se incalte protagonistul, toate bunaciunile sa fuga de tine ca de Botezatu si, cand sa iesi la pensie, sa vina unu’ si sa-ti dea un rol principal, in care tu ii arzi pe toti, toate femeile moare dupe tine si toti interlopii te cauta, dar nu te prinde? Asta cred ca s-a intrebat si Danny Trejo( adica Machete) pana a venit Bobi Rodriguez si i-a pus scenariu’ de la filmul asta in fata.

Acu de unde sa stie Trejo ca ce i-a pus Rodriguez in fata intr-un dosar avea de fapt doua file A4 de scenariu si restu’ erau desene cu femei dezbracate si masini bengoase…? Omu’ a asteptat o cariera intreaga ceva, i s-a dat o chestie care semana macar cu ce astepta el si n-a mai pus intrebari… Cum nicio intrebare despre intriga filmului n-o sa va puneti nici daca vedeti filmul asta de la minutu’ saptispe incolo, nici de la minutu’ cinzesase incolo. Bine, ca daca chiar ati fost atat de dobitoci incat sa va uitati de la minutu’ treijidoi incolo, ati ratat-o pe Alba dezbracata in dus, fraierilor!

Ce mi-a placut:

  • bunaciuni
  • imagine si montaj bine facute
  • dialoguri si replici atat de tampite incat deveneau haioase
  • scena cu telefon mobil bengoasa la inceputu’ filmului( prietenii stiu despre ce vorbesc)
  • efecte speciale realistice( chiar l-au facut pe Seagal sa arate ca si cum inca ar fi viu)
  • politisti si bodigarzi atat de cretini incat poti sa juri ca Rodriguez i-a luat de la Buftea de la castingu’ pentru Dansez pentru tine

Ce nu mi-a placut:

  • bunaciuni prea imbracate
  • prea multi expirati pe metru patrat, incat te asteptai ca din clipa in clipa sa apara si Sergiu Nicolaescu si sa-i zica lu’ Machete:”Un fleac, i-am ciuruit!”
  • final jenant, de desen animat pentru prescolari , cu Steven Seagal in rol de Bugs Bunny si ala de semana cu DeNiro in rol de Elmer Fudd
  • metafore prea complexe( aia cu ou’ am incercat s-o descifrez o ora pe veceu, am cautat in Eliade, am cautat in Plesu, Liiceanu, nimic, tot n-am inteles-o)
  • ca mai avea un pic Rodriguez si punea si un japonez in rol de hispanic( inteleg Alba care mai seamana a corcitura de mexicanca, dar Seagal, frate, de unde si pana unde e ala mexican?)

Si ca sa-i vin putin in ajutor lu’ nenea regizoru’ pentru viitoarele proiecte, o sa-i arat mai jos cam cum trebe sa arate un mexican adevarat. Sa nu se mai creeze confuzii:

Share

7 Comments

Filed under Arte

Despre spirite de turma


Etimologic vorbind( hai ca v-am luat tare din prima), cuvantul ”turma” semnifica forma de organizare politico-administrativ-teritoriala a animalelor pe care le devoram cu mare pofta de ”Sfintele Sarbatori de Pasti” sub forma de drob, stufat, fripturi si alte bucate de gen. Metaforic si stilistic insa, termenul de ”turma” a capatat alte conotatii, fiind adesea utilizat pentru mistourile ieftine de zi cu zi, dupa modelul ”Ce, ba, esti scapat din turma?”.

Ca sa scurtez povestea, nu de alta, dar n-am chef acum sa ma apuc de tratate lingvistice, turma, departe de a mai fi elementul de identificare al unor animale mai mult sau mai putin salbatice, poate fi identificata tot mai mult ca forma de organizare umana. Bunaoara, orice om normal la cap, cu un spirit de socializare cat de cat intact si care se respecta catusi de putin, oriunde s-ar duce, orice ar face, se simte obligat sa faca sub forma de ”gasca”, ”grup” sau mai simplu de ”turma”.

Bun, bun, daca vorbim de activitati de gen ”iesit sa joc fotbal” sau ”iesit noaptea prin oras la plimbare” pot intelege intr-o oarecare masura nevoia disperata de a fi insotit, de a nu iesi de nebun prin parc sa dai ture in jurul unei mingi rotunde de unul singur sau de a nu fi care-cumva abuzat sau atacat de ”interlopii” si ”raufacatorii” care misuna la fiecare pas in jurul tau.

Pe de alta parte insa, atunci cand te trezesti vorbind tu cu tine despre ce pofta ai ”sa faci un mall”, ”sa iesi printr-un parc” sau ”sa vezi un 3D la cinema”, da’ n-ai cu cine, ca toata lumea e ocupata, cred ca e momentul in care trebuie sa te opresti putin, sa respiri si sa recunosti ca turma a devenit un fel de obsesie… Fratilor, nu stiu cum sa va explic, dar la cinema oricum nu se prea vorbeste( in mod ideal, in Bucuresti fiind un caz mai special, in care filmele se comenteaza laiv si la fata locului) asa ca daca va duceti de unii singuri sau cu intreg gascoiul( nu sariti, ba, ca arsii, e un augmentativ amarat) e cam acelasi lucru. In parc se poate vorbi, e adevarat, si te-ai putea simti singur la o adica, dar si acolo poti sa faci in asa fel incat sa te simti foarte in regula si iesit din turma. O alergare usoara intr-un trening, o carte buna pe o bancuta sau o simpla plimbare in care sa te relaxezi si sa respiri aerul curat( sau ceva de genul)… Sunt lucruri care pot fi facute foarte simplu si daca esti singur!!!

Problema voastra de fapt e alta… Motivul pentru care simtiti nevoia disperata de a sta mereu in sanul turmei si motivul pentru care va simtiti stingheriti in afara ei e pe baza de orgoliu… Adica, daca vezi Doamne iesi pe undeva in afara perimetrului de zece metri patrati din fata blocului fara sa fii insotit de doi, cinci, zece, cinspe tovarasi sau te afisezi pe undeva, in vreun cadru social singur se poate intelege ca nu esti atat de popular si ca nu cunosti atat de multa lume pe cat lasi tu sa se creada… Iar asta, intr-o lume in care valoarea umana se masoara in functie de cate pile, cate relatii, cate cunostiinte sus-puse ai, e pur si simplu de neacceptat! Pana la urma, ajungi sa nu te mai intereseze nici macar cat de ”importanti” sunt cei din ”gasca”, cat de bine ii cunosti, catora dintre ei la stii numele de familie sau pe cati ii stii altfel decat dupa id-ul de messenger sau de facebook… Atata timp cat gasca( sau turma) pe care o urmezi la fiecare pas e groasa numeric, te simti important si mandru ca ai atatia ”tovarasi” si ”o gasca atat de tare”.

Atunci cand insa ajungi in situatia de a nu merge la biserica in noaptea de Inviere sau in oricare zi sau noapte din an( ca eu de fapt aici vroiam sa ajung) pe pretextul ca ”n-am cu cine sa ma duc”, ”prietenii mei nu sunt aici” sau ”m-am certat cu gasca, n-am ce face la biserica”, cred ca se poate afirma fara riscul de a gresi ca nu esti cu nimic mai presus decat mielutii aia pe care ii devorezi cu atata nesat si care la randul lor au facut parte dintr-o turma…

A nu se intelege gresit… Nu sunt vreun habotnic, iar cei care ma cunosc personal sau au citit fituica asta de blog cu oarecare regularitate pot depune marturie. Numai ca, atunci cand vine vorba de anumite lucruri, anumite momente din an, anumite lacasuri, mi se pare ca acestea trebuiesc tratate cu oarecare respect, si nu ca pe un alt mijloc de socializare ieftina, de schimbat o barfa, de facut o caterinca…

Hai va rog eu frumos faceti o fapta buna si care aveti chef de bascalie duceti-va intr-o carciuma sau intr-un club, iar pe astia care avem chef de o chestie spirituala lasati-ne sa ne desfasuram in liniste si pace!

V-am pupat si va zic si eu ”Hristos a inviat” ca printre vinuri, sarmaluri si mieluri nu va pot promite ca o sa mai fiu indeajuns de lucid si coerent sa mai deschid leptopul si sa mai pun pixul virtual pe foaie cateva zile…

3 Comments

Filed under Multi prosti...

Eu cand vreau sa laud laud


Si a venit si momentul… Momentul pe care il astept de la Filantropica si de la California Dreamin’… Adica de deja cativa ani… Momentul in care ma inclin si imi dau jos palaria in fata unui film romanesc…

Dar sa incepem cu inceputul…

Am plecat spre cinema( daca o salicica de vreo 200 de locuri inghesuite se poate chema cinematograf) cu o stacheta a asteptarilor foarte ridicata, asteptari care eram eu convins ca vor fi dezamagite crunt( de obicei asa se intampla cand ma da pe spate un trailer si cand jdemii de critici si criticei imi promit marea si sarea).

Nimic nu ma putea pregati pentru atmosfera care a impresurat una dintre primele proiectii ale filmului in Romania( de fapt, cred ca prima pentru publicul larg). Sala a fost arhiplina, ba chiar au ramas oameni pe afara( stiu, e socant, dar la un eveniment cultural si pe o vreme cainoasa chiar s-au inghesuit oameni), iar atitudinea publicului( cu o medie de varsta destul de scazuta, inca un lucru de scos in evidenta) a fost admirabila, aplaudandu-se la final si in general domnind o civilizatie aproape stranie pentru o sala de cinema neaosa.

Hai ca iar m-am luat cu altele… Revenind la film, n-am de gand sa-i fac o cronica pe larg( o sa-i fac la un moment dat si asta si o sa apara pe undeva pe aici) si nici sa-i cant vreo oda. Adevarul e ca nu merita nici ode, nici cantece de preamarire. E bun, e foarte bun pentru Romania in special, dar nu e un film fara cusur. Pacatuieste prin insistenta pe peisaje si imagini mai mult sau mai putin statice neinsotite de dialog sau alta forma de comunicare( Mitulesculeeee, nu te-ai putut abtine, nu-i asa?), greseste grav inainte de final cand scade tensiunea de pana la acel moment in mod inutil si plictiseste in multe momente prin lipsa unei coloane sonore( mama lui de buget infim!).

Cu toate astea, impresioneaza, induioseaza, tine spectatorul lipit de scaun si inoveaza, producand poate primele secvente reusite de thriller din cinematografia romaneasca. Produce umor inteligent, deloc fortat, subtil, grosolan in unele momente, dar in nici un caz suparator. Stoarce lacrimi reale, naste emotii fara sa agaseze, fara sa forteze nota. Creeaza personaje verosimile, adanc infipte in realitate si cu mici exceptii evita in mod magistral cliseele si ideile preconcepute.

Si ca tot veni vorba de personaje, aici nu pot sa exclam decat un mare si suculent  ”Uau!!!”. George Pistereanu in mod special este daramator( nici nu stiu daca exista cuvantul asta, dar nici nu ma intereseaza)… Pai daca Dragos Bucur si Andi Vasluianu sunt cei mai de seama reprezentanti ai noului val de actori romani, baiatul asta( de 18 ani la momentul filmarilor!!!) e Zeus si propun sa fie ridicat direct la rangul de mare maestru in materie de actorie… Incuiatii de la Berlin care nu i-ati dat nimic lu’ George, voi sigur ati vazut filmul?

Pe langa Pistereanu( inca o data, ma inclin), Ada Condeescu, o alta debutanta( a, am uitat sa va zic ca Georgica mai era si debutant…?) reuseste sa fie indeajuns de discreta si sa realizeze o chimie cu Pistereanu indeajuns de verosimila incat sa nu-i fure din stralucire acestuia. Cat despre personajele mai mici, detinutii( interpretati in bloc de amatori, detinuti reali) acestia sunt atat de bine alesi si pusi in valoare de Florin Serban incat te simti pentru o ora jumate ca facand parte dintr-un penitenciar adevarat, fara sa fii insa agasat de cliseele tampite americanesti cu abuzuri inutile, drame prefabricate si personaje ideatice ajunse din intamplare acolo si nedreptatite de legea oarba.

Cu si despre Pistereanu si Condeescu, chiar din gura lor, aici si aici

Gata, ma opresc aici ca am promis ca las cronica cea detaliata pentru o zi ulterioara in care o sa fiu mai putin extaziat si mai critic si analitic. Pana atunci va spun doar atat… Fratilor, duceti-va-ti la cinema( de vineri cica e la toate salile importante din Bucuresti cel putin) si n-o sa regretati! Bine, asta daca nu sunteti ultrasi Avatar si Lord of Za Rings sau de-aia care daca nu vad explozii, omuleti albastri sau farfurii zburatoare nu sunt multumiti… Caz in care mai bine stati acasa, mai bagati un popcorn la doi lei si daunloadati de pe torrentz un sefe ceva cu buget de jdemii de milioane de ieuro…

In incheiere, ca sa le mai dau un pic de apa de moara incuiatilor care ma numesc manelist si cocalar de cate ori apuca ocazia, ceva frumos, frumos de tot de pe pseudocoloana sonora a filmului…

Si daca sunteti tentati sa ma injurati si sa ma numiti inca o data cocalar, manelist si taran, uitati-va voi frumos la film si spuneti-mi ca nu va cuprinde asa o pofta sa ascultati macar o data melodiile astea doua… Macar pentru coloratura, pentru distractie, pentru relaxare…

Lanturile praf cenusa, fa Doamne fereastra usaaaaaa, sa ia foc puscariaaaaaa, sa iasa toata lumeaaaaaaa!!!

8 Comments

Filed under Arte

La film in Bucuresti


Sunt cinefil de cand ma stiu. Mananc filme pe paine, avand saptamani in care ”devorez” cate un sezon-doua din cate un serial plus 5-6 filme artistice. Si cu toate ca exista Lasttorrents, Thepiratebay, Odc si asa mai departe, simt nevoia masochista de a ma duce din cand sa vad filme la cinematograf. Si cum pot spune ca am cam facut turul cinematografelor din Bucuresti, sunt in masura sa ofer o gama larga de motive pentru care orice om cu jumatate de creier NU ar trebui niciodata( sau aproape niciodata) sa se duca la film in Bucuresti.

Situatia 1: Esti student, ai weekenduri in care trebuie ”sa te descurci” cu 15 lei pentru mancare, dar cu toate astea vrei sa vezi si tu un film la cinema. Ce faci? Alegi unul din cinematografele mai ieftine… Filmele, chiar daca sunt mai vechiute, sunt decente pentru un cinefil care se respecta. Nu platesti mai mult de 5 lei si, iti zici tu, o sa vezi un film pe un mare ecran, la o calitate superioara celei a ”DVD-ripurilor” traditionale. Totul pare in regula, right? Wrong!!! Sala va arata obligatoriu ca dupa al treilea razboi mondial( vezi Cinema Gloria), vei dardai de frig daca vei avea proasta inspiratie sa te duci in timpul iernii( vezi Cinema Patria) sau vei avea chiar surpriza ca daca te duci singur sa nu se dea drumul la film pentru ca trebuie sa fie minim 2 spectatori.

Situatia 2: Acelasi personaj ca la situatia 1. Numai ca zici sa impaci capra cu varza si sa te duci si la un cinema mai fancy si sa nici nu platesti foarte mult. Alegi ziua de miercuri, ziua Orange. Si te avanti cu elan in mall. In oricare, dar cu precadere in Plaza, ca acolo ai auzit ca e ”Muviplexu'” smecher. Evident ca nu te grabesti si ca ajungi la casa de bilete cu cinci minute inainte sa inceapa filmul. Odata ajuns, vezi inimaginabilul. Puzderie de fomisti( pardon, studenti) la coada, ca la carne. Ce faci? Pai ai doua variante… Faci un compromis si alegi un alt film sau induri cu stoicism aglomeratia si te resemnezi ca o sa pierzi inceputul filmului. Si in felul asta, ajungem la:

Situatia 3: Orice cinematograf, oriunde in Bucuresti si nu numai, la orice film, de la orice ora. Ajungi cu 15-20 de minute inainte de inceperea filmului, iti alegi bilete mai in spate ca sa nu te doara ochii dupa, te asezi civilizat la locul tau si te bucuri cand observi ca locurile din fata si din imediata ta apropiere nu se ocupa si ai o vedere foarte buna. Totul pare in regula… In sfarsit vei savura si tu un film la cinema… Wrong again!!! Daca ai sperat vreun moment ca vei putea sa urmaresti si tu linistit sa zicem prima jumatate de ora a filmului ai gresit adresa! Pentru ca iata-i cum vin, vin in valuri, valuri zgomotoase, valuri dezordonate, valuri datatoare de dureri de cap si se aseaza obligatoriu undeva in fata ta. Si macar de s-ar aseza… Dar intotdeauna cei care ajung mai tarziu ori nu-si gasesc locurile decat dupa ce incearca vreo trei randuri( toate in fata ta!!!), ori au foarte multe haine pe ei, pe care obligatoriu trebuie sa si le dea jos din picioare!

Situatia 4: Esti in bani. Nu stii exact cum s-a intamplat, dar ai avut o saptamana buna si ai ramas cu destui bani sa te rasfeti. Plus ca ai o pitzi de mall pe care vrei s-o impresionezi, aratandu-i ca iti permiti s-o duci intr-un loc select, si ca esti si un tip profund in acelasi timp. Ce faci? Alegi Afi Palace normal… Mallul autoproclamat cel mai mare din Estul Europei… Ai auzit ceva de Imax… Nu stii exact ce inseamna, un fel de 3D mai smecher iti zici tu… Ajungi la locul faptei, dai 500 de mii pe doua bilete, inca vreo 300 pe popcorn si suc( ca daca nu bagi ceva la mat, inseamna ca n-ai fost la film in mall), iti iei ochelarii de ”3D mai smecher” si intri pregatit pentru ”the time of your life”… Wrong again! Ochelarii sunt fie murdari, fie aburiti, fie si, si, iar dupa un sfert de ora in care te-ai chinuit sa stergi ”chestia aia” de pe ei, te resemnezi cu pata din dreapta jos de pe ecran… After all, o fi in scenariu… O fi vreo metafora! Dar stai, ca asta nu e tot. Imaginea arata de parca ar fi filmat un ciung cu telefonul dupa trei beri, iar ca sa vezi subtitrarea clar trebuie ori sa tii ochelarii cu mana, ori sa-i iei cu totul de la ochi si sa vezi imaginea neclara.

Nu ca suna atragator sa mergi la film in Bucuresti? Nu ca iti vine sa arunci zilnic o caruta de bani pe geam sa vezi si tu un film in mod legal si la o calitate corespunzatoare? Iar daca mai pui la calcul, pe langa situatiile de mai sus, si casieritele alea politicoase care isi dau ochii peste cap cand te aud ca mormai ceva despre carnet de student sau despre cod de la Orange, cinematografele splendide in care poti sa mori de sete linistit, ca n-ai de unde sa cumperi si tu o sticla de apa( NCRR, Gloria, Patria) sau cocalarii inevitabili care se vor gasi sa rada in hohote chiar in momentul in care el si ea se regasesc dupa ani sau cineva moare in chinuri si nelipsitii ”baeti” carora le va suna telefonul sau care se vor gasi sa-si spuna ultimul banc pe care l-au citit pa net chiar pe locurile de langa tine, eu unul zic ca una dintre cele mai frumoase metode de a-ti petrece timpul liber ramane mersul la cinema… Astea fiind spuse, sa vedem ce s-a mai uploadat pe Lasttorrents… Traiasca industria cinematografica din Romania!

4 Comments

Filed under Arte