Tag Archives: credinta

Pentru Iisus, fara numar!


N-am cum, bai nene! NU AM CUM! Ma chinui de o saptamana sa gasesc o introducere pentru filmuletul asta si nu pot! Pur si simplu n-am cuvintele la mine cand ma uit la baiatu’ asta… Asa ca las comentariile pana dupa filmulet…

Asa, acum ca ati vazut a opta minune a lumii, sa zic si eu cateva:

1. Pentru toti cei care au ras, s-au minunat, s-au inchinat, si-au zis ”multi cretini” si mai ales pentru cei care au sarit ca arsi si au urlat din toti rarunchii ”Blasfemieeeeeee!!!!”, o intrebare rapida:

  • Cati dintre voi aveti sapte icoane lipite pe torpedoul, pe usile sau pe parbrizul masinilor voastre langa poze cu Nicoleta Luciu dezbracata sau ca wallpaper pe telefon o icoana cu Maica Domnului, in timp ce la videos stau fain, frumos pornacurile cu Jenna Jameson?  Si pentru aceia care au taria sa recunoasca adevarul, cu ce e baiatu’ asta mai blasfemiator decat voi…?

2. Cat timp ziceti ca va trece pana cand baiatu’ va face turul tocsoaielor, va deveni vedeta, va face ficiuring cu Paula Seling, iar copiii or sa inceapa sa fredoneze asta cu ”ievanghelia” in timp ce mai trag un fum din tigara la coltu’ blocului?

3. Ce ziceti, poate baiatu’ asta sa completeze ”organigrama” de conducere a Stelei lu’ Gigi? Eu il vad perfect ca vicepresedinte al Consiliului de Administratie in Ghencea… Cel putin…

4. Daca baiatu’ asta ajunge in Rai, eu nu vreau!

5. Daca proteveu nu-l accepta din oficiu la ”Romanii au talent”, eu imi iau jucariile si plec… Pai voce are, coregrafie face mai bine decat fetele de la Bembi, orchestratia o realizeaza singur din gat, prezenta scenica are mai ceva ca Michael Jackson si Frank Sinatra, ce mai vreti, fratilor…?

6. Daca va uitati cu atentie pe inregistrare, veti observa ca undeva la secunda 47 filmuletul se intrerupe. Adica e taiat. M-am gandit, m-am rasgandit si am nascocit trei teorii cu privire la ce s-o fi putut intampla:

  • ori a uitat versurile si s-a oprit ca sa si le mai repete o data
  • ori l-au auzit oamenii de prin preajma si au sarit buluc pe el sa-i ia autografu’
  • ori a venit proprietaru’masinii si l-a dat afara in suturi

Share

10 Comments

Filed under Online

Mesaje de Paste


Printre aburi de alcool, pulpe de miel si cozonaci pufosi, raman acelasi antipatic, isteric si nervos pe tot ce se intampla in jurul meu. Astazi in vizorul pustii imi intra cele mai tampite si dezumanizante modalitati de a socializa si de a ne arata afectiunea, iubirea si chiar credinta. Mesajele de sarbatori trimise la gramada. Mesajele pe care toata lumea, dar absolut toata lumea le ia de pe net, din ziare, de la tv sau de la prieteni si le trimite fara sa mai gandeasca, fara sa mai modifice nimic ”la toata lumea, fara numar”. Conteaza ca cu x si cu y n-am mai vorbit de trei ani? Nu conteaza! Conteaza ca pe z niciodata nu l-am simpatizat catusi de putin si ca de-abia am schimbat doua vorbe pe culoarele liceului sau la coltul blocului in drum spre munca? Nici vorba! Atata timp cat acel x, y sau z se mai afla inca in agenda telefonica, trebuie sa-i aratam ca suntem oameni credinciosi care respectam datinile bisericesti si ne gandim la ”aproapele”( sau ”departele” nostru dupa caz) caruia ii uram tot ce prindem, numai sa fie bine.

Din acest amalgam de uniformitate, dezumanizare si inchistare iau nastere cateva tipuri de mesaje mari si late, pe care le-am primit probabil cu totii de sarbatorile astea, de sarbatorile trecute si le vom mai primi multi ani de acum incolo, fiecare dintre ele cu alte cateva subtipuri si subcategorii:

1. Mesajul iepuresc( obligatoriu in versuri):

a. Iepuresc gurmand: ”Iepurasul mustacios e de Paste norocos, nu-ti lasa cadou in ghete, are el alte secrete: pasca, oul inrosit, cozonacul, mielul fript si un Paste fericit!

b. Iepuresc dragalasesc: ”Un iepuras tare dragalas a iesit in cale cu viteza mare si-ti ureaza neincetat sa ai Paste minunat si Hristos a inviat”

c. Iepuresc aritmetic: ”Din 16 iepurasi, 8 se spioneaza, 5 sunt la dormit si frumos viseaza, 2 mai albiori dau cadou de sarbatori, iar ultimul a citit un nou Paste fericit”.

Aici recunosc ca am calculat de vreo trei ori pana sa ma asigur ca i-a iesit calculul. In plus, acum in timp ce-l scriam mi-am dat seama ca am fost facut animal de ”autoarea” mesajului. I-auzi! Da’de ce nu m-a facut direct magar? Sau bou?

d. Iepuresc interactiv: “Un iepuraş cu botic alb/ A venit la voi în prag/ Să vă aducă un ou roşu/ Care să vă umple coşul. Ciocniţi? Hristos a Înviat!”

A se observa interogatia retorica de la final, interogatie care, asa cum eram noi invatati in clasele primare si nu numai, ofera intregului text expresivitate si valoare stilistica.

e. (si cireasa de pe tortul iepuresc, in ton cu vremurile) Mesajul iepuresc de criza: ”Iepuroiul nu mai vine/ Că nu prea se simte bine/ A aflat din Parlament/ Că e criză in buget/ Aşa că s-a îmbătat/ Ca să nu fie crizat!”

Dar oare pe rationamentul iepuresc si mielesc n-ar trebui sa trimitem si de Craciun mesaje cu porci mustaciosi, dragalasi si blanzi…?

2. Mesajul de basm: ”Să-ţi fie viaţa pufoasă ca un cozonac, fără griji ca a unui mieluşel, colorată ca un ou de Paşte şi luminoasă ca Ziua Învierii…Hristos a Înviat!”

De ce de basm? Pai mielul saracul o avea el viata fara griji, dar putintel cam scurta, Ziua Invierii la mine e mai innorata decat aia de Craciun, iar cozonacul si-ala sfarseste cam repede.

3. Mesajul agramat: “Un iepuras tare dragalas a iesit in cale cu viteza mare sa-ti ureaza neincetat sa ai Paste minunat si Hristos a inviat”. Greu cu conjunctivul ala…

4. Mesajul generos: ”Sarbatoarea Invierii sa iti binecuvanteze cu cele mai pretioase daruri casa, familia si sufletul.”

5. Mesajul religios moralizator: ”Invierea Domnului Iisus sa aduca in sufletul tau Iubire si Bucurie! Nu uita ca destinul SAU a fost “CRUCEA”, scopul SAU a fost “DRAGOSTEA”, motivui LUI ai fost tu!”

6. Mesajul odorizant: ”Mireasma Sarbatorilor Pascale sa fie un moment unic de intoarcere spre pietate, armonie, speranta, toleranta, evlavie….”

7. Mesajul electric luminos: ”Fie ca Lumina sfanta si tainica a Momentului Invierii Mantuitorului, sa va arate Calea trezirii sufletului si a inDumnezeirii !”

8. Mesajul complice: ”Fie ca sfanta sarbatoare a invierii domnului sa-ti aduca cele 4 taine divine: incredere, lumina, iubire, speranta. Clipe de neuitat alaturi de cei dragi si numai realizari!”

Ssss, aveti grija cu tainele, sa nu le afle toata lumea, sunt numai intre noi. Intre noi si ceilalti jdesute de mii de oameni care au mai primit mesajul asta…

9. Mesajul metafora: ”Mantuitorul a avut o cruce de lemn si o inima de aur. Azi multi vrem cruci de aur si inimi de lemn. Fie ca in clipa vestirii, intr-un glas al Invierii Celui fara de moarte, sa renasca si puterea noastra de a iubi si a ierta. Paste fericit!”

Imagine ca asta cu inima de lemn nici Cosbuc n-a fost in stare sa creeze…

Ar mai fi fost cateva, dar dupa ce m-am cam burzuluit sarbatorile trecute la cativa dintre ”prietenii” mei, anul asta doar pe-astea le-am trimit. Bine, ca recolta si-asa e bogata in tampenii, clisee si stereotipuri. Nici nu stiu de la ce mi-e mai rau, de la oua, miel si cozonaci sau de la siropurile astea construite pe acelasi calapod…

Si o ultima dilema de-a mea… Oare operatorii de telefonie mobila astia super-profesionisti ale caror linii cad cu regularitate de fiecare sarbatoare legala de la inventarea telefonului incoace castiga mai mult sau mai putin decat ministrii din Guvernul Basescu?

5 Comments

Filed under Multi prosti...

Despre spirite de turma


Etimologic vorbind( hai ca v-am luat tare din prima), cuvantul ”turma” semnifica forma de organizare politico-administrativ-teritoriala a animalelor pe care le devoram cu mare pofta de ”Sfintele Sarbatori de Pasti” sub forma de drob, stufat, fripturi si alte bucate de gen. Metaforic si stilistic insa, termenul de ”turma” a capatat alte conotatii, fiind adesea utilizat pentru mistourile ieftine de zi cu zi, dupa modelul ”Ce, ba, esti scapat din turma?”.

Ca sa scurtez povestea, nu de alta, dar n-am chef acum sa ma apuc de tratate lingvistice, turma, departe de a mai fi elementul de identificare al unor animale mai mult sau mai putin salbatice, poate fi identificata tot mai mult ca forma de organizare umana. Bunaoara, orice om normal la cap, cu un spirit de socializare cat de cat intact si care se respecta catusi de putin, oriunde s-ar duce, orice ar face, se simte obligat sa faca sub forma de ”gasca”, ”grup” sau mai simplu de ”turma”.

Bun, bun, daca vorbim de activitati de gen ”iesit sa joc fotbal” sau ”iesit noaptea prin oras la plimbare” pot intelege intr-o oarecare masura nevoia disperata de a fi insotit, de a nu iesi de nebun prin parc sa dai ture in jurul unei mingi rotunde de unul singur sau de a nu fi care-cumva abuzat sau atacat de ”interlopii” si ”raufacatorii” care misuna la fiecare pas in jurul tau.

Pe de alta parte insa, atunci cand te trezesti vorbind tu cu tine despre ce pofta ai ”sa faci un mall”, ”sa iesi printr-un parc” sau ”sa vezi un 3D la cinema”, da’ n-ai cu cine, ca toata lumea e ocupata, cred ca e momentul in care trebuie sa te opresti putin, sa respiri si sa recunosti ca turma a devenit un fel de obsesie… Fratilor, nu stiu cum sa va explic, dar la cinema oricum nu se prea vorbeste( in mod ideal, in Bucuresti fiind un caz mai special, in care filmele se comenteaza laiv si la fata locului) asa ca daca va duceti de unii singuri sau cu intreg gascoiul( nu sariti, ba, ca arsii, e un augmentativ amarat) e cam acelasi lucru. In parc se poate vorbi, e adevarat, si te-ai putea simti singur la o adica, dar si acolo poti sa faci in asa fel incat sa te simti foarte in regula si iesit din turma. O alergare usoara intr-un trening, o carte buna pe o bancuta sau o simpla plimbare in care sa te relaxezi si sa respiri aerul curat( sau ceva de genul)… Sunt lucruri care pot fi facute foarte simplu si daca esti singur!!!

Problema voastra de fapt e alta… Motivul pentru care simtiti nevoia disperata de a sta mereu in sanul turmei si motivul pentru care va simtiti stingheriti in afara ei e pe baza de orgoliu… Adica, daca vezi Doamne iesi pe undeva in afara perimetrului de zece metri patrati din fata blocului fara sa fii insotit de doi, cinci, zece, cinspe tovarasi sau te afisezi pe undeva, in vreun cadru social singur se poate intelege ca nu esti atat de popular si ca nu cunosti atat de multa lume pe cat lasi tu sa se creada… Iar asta, intr-o lume in care valoarea umana se masoara in functie de cate pile, cate relatii, cate cunostiinte sus-puse ai, e pur si simplu de neacceptat! Pana la urma, ajungi sa nu te mai intereseze nici macar cat de ”importanti” sunt cei din ”gasca”, cat de bine ii cunosti, catora dintre ei la stii numele de familie sau pe cati ii stii altfel decat dupa id-ul de messenger sau de facebook… Atata timp cat gasca( sau turma) pe care o urmezi la fiecare pas e groasa numeric, te simti important si mandru ca ai atatia ”tovarasi” si ”o gasca atat de tare”.

Atunci cand insa ajungi in situatia de a nu merge la biserica in noaptea de Inviere sau in oricare zi sau noapte din an( ca eu de fapt aici vroiam sa ajung) pe pretextul ca ”n-am cu cine sa ma duc”, ”prietenii mei nu sunt aici” sau ”m-am certat cu gasca, n-am ce face la biserica”, cred ca se poate afirma fara riscul de a gresi ca nu esti cu nimic mai presus decat mielutii aia pe care ii devorezi cu atata nesat si care la randul lor au facut parte dintr-o turma…

A nu se intelege gresit… Nu sunt vreun habotnic, iar cei care ma cunosc personal sau au citit fituica asta de blog cu oarecare regularitate pot depune marturie. Numai ca, atunci cand vine vorba de anumite lucruri, anumite momente din an, anumite lacasuri, mi se pare ca acestea trebuiesc tratate cu oarecare respect, si nu ca pe un alt mijloc de socializare ieftina, de schimbat o barfa, de facut o caterinca…

Hai va rog eu frumos faceti o fapta buna si care aveti chef de bascalie duceti-va intr-o carciuma sau intr-un club, iar pe astia care avem chef de o chestie spirituala lasati-ne sa ne desfasuram in liniste si pace!

V-am pupat si va zic si eu ”Hristos a inviat” ca printre vinuri, sarmaluri si mieluri nu va pot promite ca o sa mai fiu indeajuns de lucid si coerent sa mai deschid leptopul si sa mai pun pixul virtual pe foaie cateva zile…

3 Comments

Filed under Multi prosti...

Mortu’ cu un pantof rosu


Nu sunt un om religios. Nu sunt un om excesiv de religios, mai bine spus, in sensul ca nu sunt habotnic, nu-mi place sa fac parada de credinta si spiritualitatea mea, nu ma grabesc sa-mi fac cruci de la cer pana la pamant de fiecare data cand zaresc o biserica si nu ma incearca niciun fel de sentiment de umilinta, de plecaciune sau de respect la vederea unui nene intr-o sutana. Am insa momente in care simt nevoia sa respect religia, institutiile si fetele bisericesti. Unul dintre acestea este inmormantarea, moment pe care il vad ca pe unul solemn, demn, onorant pentru viata celui trecut in nefiinta. In mod ideal insa, pentru ca, nascut fiind in Oltenia si mai rau intr-un sat de Oltenia, am avut nenorocul de a asista la multe clovnerii si circuri ce mi-au distrus intr-un mod ireparabil orice perceptie pozitiva legata de biserica crestin ortodoxa si de figurile bisericesti asociate ei.

O astfel de tragicomedie a avut loc chiar astazi, la inmormantarea unei rude, destul de in varsta si bolnava de ceva vreme, dar de care intre noi fie vorba eram destul de apropiat. Si cu toate ca ceea ce urmeaza sa va povestesc va parea in unele momente fantezie desprinsa din teatrul absurd al lui Eugen Ionescu sau din tragicomediile lui Caragiale, va garantez ca totul s-a intamplat in mod real, neintamplator si aproape neiesit din comun pentru niste comunitati pentru care absurdul si ridicolul par normalitate.

Mortu’ cu un pantof rosu, tragicomedie in trei acte:

Actul 1: Pregatiri si ultimul drum

Regretatul, pe care il vom numi de aici inainte domnul A., nascut si crescut in mirificul satuc din Oltenia, a locuit in ultimii ani ai existentei sale in Bucuresti. Cu toate acestea, dupa datinile locului, acesta a dorit sa-si gaseasca somnul de veci in pamantul natal. Neavand copii, a insarcinat un bun prieten de familie sa se ocupe de toate detaliile. Acesta a adunat in pripa ce rude a gasit rapid in agenda telefonului, niste prieteni si subalterni de rang ”catelusi”( baiatul intre noi fie vorba e un big shot patron de firma de constructii) si a purces la drum spre satucul indoliat. A hotarat sa arda rapid cateva etape traditionale( nimic neobisnuit aici) si a adus corpul neinsufletit la vechea casa batraneasca doar pentru scurt timp, dupa care s-a purces in obisnuitul cortegiu funerar.

Cortegiul a aratat cel putin exagerat, cu multe masini la putini oameni, capatul de linie tinandu-l un Bmw X5( sa se vada valoarea), in timp ce singura Dacie amarata era in coada plutonului exilata si putin stingherita de compania multpreabengoasa. Prima concluzie a zilei: Valoarea unei persoane decedate trebuie sa se ilustreze in masinile care ii insotesc trupul neinsufletit la cimitir. Pe sistemul acesta, imi completez deja prima clauza a testamentului. Astfel, sicriul meu va fi transportat cu un elicopter, iar in spatele acestuia se va forma un pluton de avioane de lupta tip crucisatoare.

Nu mai vorbim de sictirul total al soferilor, care nici batuti nu s-ar fi sinchisit sa claxoneze si ei putin in cinstea ”mortului”. Treptat, treptat, se aduna pe langa masini si curiosii, fomistii si milogii care au simtit de la un kilometru departare prilej de pomana. Intrebarea ”Cine e mortu’?” pare sa fie pe buzele majoritatii, dar tinuta demna si indurerata adoptata de aproape toti lasa sa se inteleaga ca acestia nu numai ca l-au cunoscut pe domnul A., dar si impartasesc atatea amintiri impreuna, incat e ca si cum o particica din fiecare din ei isi gaseste acum sfarsitul.

Se ajunge in sfarsit si la biserica, unde o alta hoarda de ”vulturi” asteapta cu ochii pe ceas si cu o privire infometata sa se termine dracu’ odata si sa le dea ”pachetele” alea pentru care indura cele minus cateva grade la umbra.

Actul 2: Slujba de veci

Se intra in sfarsit in biserica clasica de sat de Oltenia de 6 metri pe 5 in care in conditii umane n-ar avea cum sa intre mai mult de 40-50 de oameni, dar in care in conditii de frig intram toti vreo 90. Catelusii amintiti mai devreme cara sicriul cu dezgustul cu care cari un sac de cartofi de la piata, il aseaza la locul dinainte amenajat, moment in care incepe vanzoleala si calcatul in picioare. Toata lumea vrea sa prinda un loc cat mai in fata, de parca domnul A. ar urma sa execute un numar de step, lumanarile sar din toate directiile si se aprind parca la un semn toate deodata si in mod obligatoriu toata lumea are ceva de comentat. Slujba incepe, dar cine poate auzi ceva? Cine in afara de vulturii care au sarit la locurile de la ”loja” de langa sicriu?

Se potoleste in sfarsit vacarmul, moment in care e timpul sa incepa spectacolul. Doamnelor si domnilor, popii! Pai popi, ca un om care e condus pe ultimul drum cu X5 nu poate sa aiba slujba de veci oficiata de o singura fata bisericeasca. Si astfel ne trezim cu 4 figuri mai mult sau mai putin barboase.

De la dreapta la stanga Popa 1, preotul local, proaspat ras, tuns, frezat, fost rocker, caruia ii mai lipsea doar diplomatul de la subrat pentru a parea ca merge sa afle indicii de la Rasdaq; Popii 2, 3 si 4, guest staruri adusi de la ”oras” pentru a onora amintirea celui trecut in nefiinta. Popa 2, cel mai sobru si mai apropiat de cum ar trebui sa arate o figura bisericeasca. Popa 3, cu o haina ” de strada” peste sutana, pus pe sotii si pe gluma, parand a veni de undeva de la sala sau de la o bere cu baietii. Si Popa 4, cu o fasie peste sutana asezata in diagonala, de parca era primar si oficia o nunta.

A doua concluzie a zilei: ”Valoarea” unui om decedat trebuie sa se identifice si in numarul de preoti care ii canta la cap. Pe acest rationament, am finalizat si a doua clauza a testamentului. La inmormantarea mea, vreau un dispozitiv de 11 popi, asezati in sistemul 1-4-4-2, cu libero, mijlocas la inchidere si varf de atac.

Trecand peste aceste detalii legate de aspecte superficiale si neimportante, nu-i asa, atunci cand exista credinta, slujba merge pe sistemul adunare ad-hoc de lautari, cei patru ”sfinti parinti” invitandu-se unul pe altul sa mai cante cate o ”bucata” si incurcandu-se unul pe altul in repetate randuri. Cel care se doreste a fi coordonatorul, preotul local, ia deja o mina afectata, dandu-si seama ca baietii ceilalti au cam venit cu lectia nefacuta. Ba chiar unul dintre ei, atunci cand ii este soptit ce urmeaza, da din umeri, spunand foarte natural si fara vreo apasare ca ”io n-o stiu p-asta”. Dascalul local nu mai are nici glas, parand si el complexat de compania atat de flatanta si onoranta.

In ”tribuna” atmosfera se incinge, o baba( pardon, femeie in varsta) reusind sa-si arda cu propria lumanare manseta de la haina. Alte cateva personaje de coloratura ale locului( babe si-astea) sosesc cu intarziere si cu toate ca pierd prima repriza, nu ezita sa dea din coate cu insistenta ca sa ”il vedem si noi ca e de-al nostru”. Bocitoarea de serviciu isi continua cu sarg treaba, cu toate ca, recunoaste chiar ea, ”nu l-am cunoscut prea bine”. Asta n-o impiedica sa urle cu patima cateva de  ”Unde te dusesi?” sau ” De ce plecasi?”. Suna si un telefon, soneria e una din creatiile de mare angajament ale lui Edward Maya.

Ceea ce urmeaza poate parea rupt dintr-o comedie de prost gust. Vaduva indurerata isi da seama in momentul in care reuseste sa-si stearga lacrimile si sa priveasca spre sicriu cat de cat limpede ca lipseste ceva. Si anume pantofii decedatului. Pantofi care n-au mai putut fi pusi in picioarele domnului A. si au fost asezati in lateralul cosciugului, langa trupul neinsufletit. Cel putin asa sustine vaduva si ea este confirmata de alte persoane, printre care patronul de firma care se ocupase de detalii. Urletele incep sa prinda forta( scena se petrece in continuare in biserica), acuzele incep sa fie aruncate in dreapta si in stanga. Slujba continua, dar cui ii mai pasa? Toate privirile sunt indreptate spre circ… Circ care se incheie, nu inainte de a afla intreaga biserica ce se intamplase, cu concluzia ca unul din fratii domnului A. ar fi avut ceva de-a face cu disparitia demna de Dosarele X a pantofilor. Ori asta, ori hotii de morminte au facut o treaba geniala, reusind sa jefuiasca un mort chiar inainte de a fi ingropat in pamant.

Momentul de incheiere al slujbei vine exact ca bomboana pe coliva. Astfel, spectatorii se succed pe langa sicriu si se inchina, dupa care il pupa pe decedat. N-as vrea sa par insensibil, dar ati auzit ceva mai macabru si mai sinistru decat sa pupi obrazul unui trup neinsufletit de deja cateva zile bune…?

Actul 3: Ingropaciunea

Odata terminata cinstita si preacucernica slujba din interiorul bisericii, sicriul se muta afara, vulturii calcandu-se din nou in picioare pentru a avea vizibilitate cat mai buna asupra momentului pravalirii sicriului in groapa. Pentru ca despre asta e vorba, despre o pravalire si apoi o acoperire cu pamant directa a cosciugului( asta cu toate ca in mod normal sicriul ar trebui protejat cu niste tarusi inainte de a se arunca pamant peste el).

Apare problema gainilor care vor fi aruncate peste groapa si apoi ”date de pomana” groparilor( pentru ignorantii care nu sunt la curent cu traditiile preaevlavioase ale Olteniei, doua gaini vii sunt aruncate peste locul de veci, cu toate ca nimeni nu-ti poate explica cu exactitate ce legatura are gaina cu o slujba de inmormantare). Cei patru ”sfinti parinti” se grabesc sa-si ia talpasita cat mai repede de la locul faptei, popa local pentru ca mai are o inmormantare de infaptuit la niste kilometri distanta, iar cele trei guest-staruri pentru ca au lucruri importante de comunicat la telefon( lucruri pe care le comunica obligatoriu printre morminte) sau pentru ca pur si simplu s-au plictisit si s-ar baga si ei la caldurica in masini.

Dupa ce s-a pravalit sicriul, se ajunge absolut normal si la problemele financiare, care si acestea trebuiesc realizate obligatoriu tot printre morminte, fiind remunerati groparii, femeia care se ocupa cu tamaia si alte detalii de genul asta si intr-un final apoteotic si figurile bisericesti. Remunerarea se face la vedere, domnul patron asigurandu-se ca i se vede intreg teancul de bancnote care de care mai ”valoroase”.

Vulturii, satisfacuti spiritual dupa ce au vazut ”mortu”’ aruncat in groapa se arunca cu forta si spre hrana pamanteasca ce-i asteapta deja la portile bisericii. Aaaaa, dulcele gust al mancarii obtinute de pomana! Se arunca priviri infometate in ”pachetele” primite, iar senzatia generala e ca nu s-au pierdut degeaba doua ore si ca s-a meritat…

Epilog:

Toata lumea pleaca fericita spre ”casile” fiecaruia( cu exceptia vaduvei indurerate cu adevarat si a catorva rude carora chiar le-a pasat de domnul A.). Vulturii au mai supt ceva sange, popii si-au mai consumat o zi din viata spirituala si bisericeasca, iar rudele si asa-zisii prieteni care au venit si ei sa fie la numar sau sa mai prezinte o masina, o haina, o blana sunt fericiti ca s-a terminat repede si ca in curand vor ajunge inapoi la caldurica. Domnul A. ramane in urma sub un morman de pamant, langa el nemaifiind deja decat groparii care-si finiseaza treaba.

Nenea Alexandrule, sa stii ca desi ultimele clipe ale tale pe pamant au fost un fiasco si o bataie de joc, vei ramane pentru totdeauna in memoria catorva oameni, care iti vor cinsti memoria si altfel decat cu X5-uri si masini scumpe, lacrimi false si vaiete prefabricate…Stiu ca nu un astfel de sfarsit ti-ai fi dorit si ca nu un astfel de sfarsit ai fi meritat, dar poate ca acolo sus unde te afli acum vei primi mai mult…

Si o ultima concluzie a zilei: Atunci cand imi voi da obstescul sfarsit, vreau sa fiu condus pe ultimul drum doar de acei oameni care m-au cunoscut cu adevarat, carora le-a pasat de mine si care chiar regreta trecerea mea in nefiinta. Fie ca vor fi doi, zece sau o suta, fie ca vor veni pe biciclete, in Dacii sau in avioane personale, nu vreau vulturi, profitori si oameni la numar. Asta e prima si singura clauza a testamentului meu!

5 Comments

Filed under Multi prosti...