Tag Archives: Herastrau

Carul cu nervi( partea a patra)


Ma intorc la radacini… Care radacini? Pai nervii… Nu cu asta m-am consacrat eu pe aici? Cu nervi, cu frustrari, cu draci, cu flacari scoase pe nas… Asadeci si prin urmare… Sunt nervos pentru ca:

22. De abia am scapat de inimioarele cu care erau decorate de la restaurante pana la veceuri publice cu ocazia” anotimpului iubirii”, ca a venit vremea podoabelor sub forma de oua… Astfel, parcul Herastrau arata ieri ca un mare cotet, ornamentele de ”Invierea Domnului” cica impanzind tot si variind de la oua simple, oua cu fluturasi, oua cu inimioare, oua frumos colorate si chiar gaini… Mai ramane sa atarnati un miel de gat la intrarea in parc, bai paganilor!

23.( asta e cu dedicatie pentru ramm, i-am promis-o demult)

Vad tot mai multi pustani carora inca nu le-au dat tuleele( nicaieri) si pustoaice care inca n-au ce baga in sutiene cum vorbesc afectati si afectate despre dragoste, suferinta, ura si alte sentimente de gen si cum isi declara iubire vesnica crestandu-se usor la incheieturi, pentru ca dupa doua zile sa proclame ceremonios ca viata lor s-a incheiat in momentul in care ”porcul” sau ”scroafa” si-a indreptat atentia spre unu’ sau una cu mai multe pirsuri si lame mai ascutite… Bai embrionilor, nu ca as fi eu foarte in masura sa va dau sfaturi, dar ce-ar fi sa-i lasati pe-astia cu cateva fire albe la tampla sau cu mai multe clase decat acceleratul sa vorbeasca despre simtaminte si voi sa va intoarceti la sotroane si ”pitulusuri”…?

24. Mai e putin si are premiera pe ecranele din Romania( si de pretutindeni) superproductia lui Sergiu Nicolaescu, Poker. Si nu stiu cum si de unde, dar ma incearca un presentiment ca aveti de gand sa va duceti mai multi s-o vedeti pe Jojo in fofoloanca goala decat la ”Eu cand vreau sa fluier, fluier” de exemplu… Iar daca asta chiar se va intampla, sa mor eu daca nu ma duc la bosorogu’ cineast si il strang de beregati pana da din el si laptele pe care l-a supt de la Simona Patruleasa in timpul filmarilor la ”Supravietuitorul”!

A, si inca ceva, ca sa imi aduc si eu contributia la buna dezvoltare a cinematografiei romanesti… Primul care imi face dovada ca a fost la cinema la ”Fluier” si ca n-a fost la Poker primeste din partea mea, din colectia mea proprie si personala, Playboy-ul original din 2002 cu Jojo pe coperta… Asta ca sa dispara tentatia… Plus ca pe vremea aia, Jojo arata aproape decent, spre deosebire de ofilita asta dintre doua varste de acum…

25. Pe siteul Realitatea.net, pe care nu stiu de ce dracu’ ma incapatanez eu sa-l lecturez cu regularitate, jumate din stirile de la ora scrierii acestei postari sunt cu si despre candidatura lui Teo din partea PDL  pentru nu stiu ce functie in nu stiu ce colegiu… Fratilor, inteleg ca e complicat sa va deplasati fundurile grase din fata leptopurilor si sa iesiti pe teren sa culegeti o stire reala sau sa faceti un reportaj interesant, dar chiar asa, lumea sta in loc pentru Teo?!

26. Am aflat( de parca mai era cineva care nu stia deja inca de la ”Livin’ la vida moca”) ca Ricky Martin e ghei, in timp ce de-alde Botezatu inca mai are impresia ca noi mai credem in zane si in Mos Craciun si ca punem botu’ la vrajeli cu Biance anonime. Bote, fii atent aici, moment perfect ”to come out of the closet”… Dupa ce te anunta astia castigator la ”Dansez pentru tine”, chiar in momentu’ in care te pregatesti sa ridici deasupra capului ”Trofeul viselor”, te repezi spre Stefan Banica Jr., il iei de gat si il saruti cu foc… E o situatie de win-win… Proteve-u’ rupe toate barierele audientelor, tu nu te mai minti singur, iar Banica scapa si el de pacostea aia de acasa si isi gaseste in sfarsit jumatatea ideala…

27. S-au decernat premiile Gopo, ”echivalentul filmelor Oscar romanesti”, asa cum s-au supraautointitulat organizatorii evenimentului, iar castigatorul absolut si fara adversar a fost cel mai chinuitor moment de cinematografie de la Lumiere incoace, zeul somnului ”Politist, adjectiv”. Bai criticilor, artistilor, astia care ati fost in juriu, se zvarcoleste Ion Popescu-Gopo( nu ca m-as astepta sa fi auzit vreunul de el) in mormant cand vede cu ce ii asociati numele! Pai pe sistemul asta, anunt si eu oficial ca acord Oscarurile cele mai oficiale si adevarate ale filmului romanesc operei ”Un film simplu”, lui Sorinel Pustiu’ si Adelei Popescu pentru cele mai sucare realizari cinematografice ale deceniului. Iarta-i, Mihailene, ca n-au stiut ce fac…

P.S.: Imi cer scuze pentru eventualele greseli de tipar din aceasta postare, dar am scris-o in cea mai nefireasca pozitie intalnita de om, in microbuz in drum spre acasa( da, mi-am luat vacanta!!!), in ritm de hurdubucaturi provocate de neteda si lina autostrada Bucuresti-Pitesti.

8 Comments

Filed under Prost mai sunt...

O zi de filmare


Ce fac doi baieti fara ocupatie, cu mult timp liber( cica studenti, dar sa nu ne intrebati colegii cand ne-au vazut ultima oara pe la facultate) si care au o parere buna despre ei? Fac pe creativii si proiecteaza un proiect cica media ambitios. Si dupa ce proiecteaza ei la greu si schiteaza si se razgandesc si taie si adauga si amana si tot amana isi fac in sfarsit curaj sa porneasca la drum.

Mijloace tehnice cel putin saracacioase, echipa de realizare cel putin restransa( doi baeti, cum spuneam mai sus), dar cui ii pasa? Acolo unde e pofta de munca, ambitie si dorinta de a face ceva original si inteligent, orice e posibil, right? Wrong! Sau cel putin partial wrong!

Pentru ca vine prima zi de filmari( si singura, cum ne planuisem noi si aveam sa aflam mai tarziu ca visam cai verzi pe pereti). Bineinteles ca prima zi de filmari coincide si cu ziua ”sedintei creative” ca daca am fi facut si noi ceva mai din timp si n-am fi fost presati cu timpul ca hotii de cai n-am mai fi fost noi si am fi dat impresia de oameni seriosi si responsabili. Buuuun. Incepe ”sedinta creativa”. Ora 9 dimineata. Energizant, Coca-Cola, YouTube, toate conditiile pentru o tornada de creativitate si originalitate. Si in mod socant si placut surprinzator treaba chiar merge. Trei ore si ceva mai tarziu detaliile creative sunt toate puse la punct, optimismul e mare, increderea in noi e pana la cer si toate conditiile unei zile fructuoase de munca sunt realizate. De unde era sa stim noi ca de aici inainte totul o sa mearga din prost in mai prost?

Iesim pe teren. 12.30. Prima oprire, Unirii, KFC. Cum sa creezi cu matul gol? 8 aripioare si 30 de minute mai tarziu se pleaca in sfarsit spre prima locatie de filmare. Parcul Carol. Frig si inceput de ploaie, conditii ideale pentru a gasi oameni comunicativi in aer liber, nu? Ne aruncam in primul tramvai, purtam traditionala controversa cu sunt doua sau trei statii pana la Carol si  bineinteles ca nu suntem fraieri sa luam bilete ca doar suntem baeti destepti si ne descurcam. Oprim in prima statie. Arunc cu ultratalentul meu de cobe celebra poanta idioata cu ”Ba, controlul!”, dupa care imi cad ochii pe aparatul ala care n-am inteles eu niciodata cum functioneaza si pe care trebuie sa lipesti cartela magnetica daca n-ai avut alta treaba decat sa achizitionezi asa ceva. Acolo pentru cateva secunde apare un mesaj parca prevestitor: ”Control”. Il intreb pe asta ca zic ca el e mai vechi intr-ale tramvaielor micului Paris. Ba, de ce scrie acolo ”Control”? Stai , ba, linistit, imi zice el dojenitor, mai apare din cand in cand sa ne sperie. Bine, ma, zic eu si ma asez mai linistit in scaun in timp ce tramvaiul isi inchide usile si porneste mai departe. N-apuc sa clipesc de doua ori ca din colturi nevazute si sinistre ale tramvaiului sar ca la un semn patru vulturi hamesiti de sange. Biletele la control! Dupa modul fulger in care au aparut, pot sa jur si acum ca astia erau de fapt ninja deghizati. Ne balbaim noi ceva, o bagam pe aia cu suntem din provincie, cu mergeam doua statii si noi si ne grabeam. Una dintre controloare chiar are o reactie misto si ne spune foarte natural ”Pai bine, ba baieti, ati avut atata timp sa va dati jos la statia trecuta, au fost usile deschise…” In fine, ni se cer buletinele, suntem dati jos, cadem la invoiala sa platim amandoi o amenda ”modesta” de 500 de mii impreuna( s-a dus dracu’ biletul pentru Ac-Dc), dupa care suntem lasati sa ne continuam ”drumul creatiei”.

Ajungem in Parcul Carol deja cu moralul zdruncinat. Intre timp, burniteaza din ce in ce mai enervant. Intram in parc, moment in care puteam sa jur ca am nimerit intr-un cimitir. Nici tipenie de om, in afara unui grup compact de vreo sase cefari in uniforma, responsabili cu ”siguranta publica”. Ce facem, tata? Nu renuntam acum. Luam cateva cadre generale cu mediul inconjurator si cateva statui si incepem sa dam ture prin parc. Pustietate si iar pustietate. Mai apare cate un izolat, momente in care mai avem o revelatie. Si eu, si colegu’ ducem lipsa de tupeul( ca sa nu zic de nesimtirea) de a ne baga in seama. Nu vi se pare absolut logic si normal ca initiatorii unui proiect in care ideea de baza este sa abordezi oameni necunoscuti pe strada si sa-i intrebi diverse lucruri sunt teribil de timizi si lipsiti de curaj, ba si destul de complexati? Dupa vreo 45 de minute bune, reusim sa abordam in sfarsit primul om si,surpriza,e chiar dispus sa coopereze. Omul ne rupe in doua, ne da peste nas de la un capat la altul si ne ruineaza toate intrebarile( o sa vedeti exact despre ce e vorba). Starea noastra devine deja de depresie crunta. Chiar asa ratati suntem? Chiar asa lipsiti de subtilitate am fost? Mai trece ceva timp, mai intalnim cativa oameni rataciti ba prea grabiti, ba fara chef de vorba. Intr-un final mai prindem doi batranei cu aer de oameni culti si la care te-ai fi putut astepta sa ne dea peste nas si ei. Soarta mai tine si cu noi si nenii chiar ne sunt de ajutor. Putin, foarte putin oricum. Ne reculegem si plecam spre locatia a doua.

Ora 3 p.m. Mai mult sau mai putin. Stefan cel Mare. Stadionul Dinamo si imprejurimi. Ploaie mocaneasca si frig de-ti intra in oase. Cine dracu’ sa ne bage in seama pe o asemenea vreme? Mergem din nou, tragem cateva cadre generale si asteptam in ploaie ca curcile sa pice careva in plasa. La bilete pustiu, desi Dinamo are meci in week-end( presupun ca din cauza ploii, nu ca n-ar fi suporterii dinamovisti alaturi de favoriti, Doamne fereste). Ne izbim de refuzuri cat cuprinde si ne bagam picioarele. In locatie si suntem foarte aproape chiar in tot proiectul.

Plecam plouati si la propriu, si la figurat mai departe. Taiem o locatie programata ca e clar ca nu e momentul si ca nici nu mai e timp. Unde mergem mai departe? Pai cum unde? In alt parc, logic, ca atat ne duce capul. Herastrau. Nu ne mai uitam la ceas, oricum suntem intr-o criza de timp de proportii. Intram in cel mai mare parc din Bucuresti si, si, si… si nimic. Mai nimic chiar ca in Carol. Kilometri intregi de nimic, in afara de zapada, zapada si iar zapada. Timpul trece, ploua bacovian, durerile de picioare, de cap, de tot se intetesc. Intr-un final dam peste inca un batranel cooperant si simpatic. Simpatic pana la un anumit punct, punct in care incepe sa ne povesteasca intreaga lui viata. Si credeti-ma, o viata lunga…. Si uite asa, nenea se pune pe vorba, pe mine aproape ca ma ia somnul, colegu’ intrerupe de cateva ori filmarea ca pareau sa nu ne ajunga cele trei casete de 60 de minute ca sa inregistram tot ce avea de aberat domnu’. Pana la urma scoatem cateva lucruri si de la el si pornim mai departe, eu cu picioarele anchilozate si colegu’ cu mana de pe camera la fel.

Incotro? Deja multa lumina nu mai era, de ploaie slava Domnului nu duceam lipsa, deplasarea ne era din ce in ce mai greoaie, iar ziua respectiva de munca era clar ca nu ne va mai fi suficienta. Hotaram sa schimbam publicul si spatiul. Si asa ajungem in Piata Salajan. Planul? Sa ne relaxam putin la o berica, ceva si sa ne bagam in seama cu oamenii ”simpli” de prin imprejur. Gasim cea mai ”neaosa” carciuma din galaxie cu cele mai colorate personaje si cea mai ieftina bere( vedeti poza de la inceputul postarii) si ne asezam rupti de oboseala, dezamagiti si chiori in buzunare. Bem cate o Timisoreana de caciula si ne deplangem soarta de ratati. Cadrul general este unul de poveste, dugheana fiind populata de cei mai ”interesanti” bautori( ca sa nu zic alcoolici) pe care i-am vazut vreodata. De la singuraticii cu ziarul in fata, pana la veselii in grupuri mai mari si pana la apasatii tristi de greutatile vietii. La usa crasmei in schimb se intampla cel mai interesant lucru. Clientii ies pentru a fuma, inauntrul ”localului” fumatul fiind in mod incredibil interzis! Civilizatia a atins in mod evident cote alarmante!

Se intuneca de-a dreptul, cu nenii dinauntru n-am baut indeajuns incat sa avem tupeul sa ne bagam in seama asa ca suntem gata sa punem punct… Iesim sa luam cate o merdenea ca niste melteni si tarani ce ne respectam cand ni se intampla de departe cel mai tare moment al zilei. Asteptand impachetarea merdenelei, colegu’ este abordat de o doamna destul de respectabila aparent care insista sa-i dea drept cadou o pereche de pantaloni. Whaaaaaaaaat?!! Pai cu ce ocazie?  Pai pur si simplu… Colegu’ ia pantalonii circumspect, iar doamna se indeparteaza. Gandind la rece si analizand figura colegului la acea vreme, faptul ca cineva s-a gandit sa-i ofere pomana deja nu mi se mai pare atat de neverosimil.  Momentul va deveni ulterior din foarte haios in destul de creepy,la o examinare mai atenta putand-se observa o pata de sange destul de evidenta pe unul dintre ”cracii” pantalonilor. Voodoo, ceva? La ce zi am avut cine mai poate sa stie?

Finalul zilei ”de filmare” este unul apoteotic, pe sistemul ”Supararea cand imi vine rup camasa de pe mine” cei doi ”creativi” hotarandu-se sa arunce si ce mai aveau pe fundul portofelelor la pariuri pe victoria Urziceniului cu Liverpool( nu mai zic exact suma pariata, ca mi-e rusine deja), pe bere, vin si pizza. Sa va mai zic ca am vrut sa vedem meciul livestream pe internet si ca acesta a cazut cand ne era lumea mai draga, trebuind sa ne taram rupti din toate punctele de vedere pana la un pub din apropiere? Sau ca primul pub era arhiplin si ca a trebuit sa mai cautam ceva?

Nu va mai zic ca nu caut nici mila, nici compasiune. Va zic in schimb ca intre timp a mai avut loc si o a doua zi de filmare( muuuult mai ”fara evenimente”) si ca proiectul( Doamne ajuta!) ar putea sa aiba chiar o finalitate cat de cat reusita. Sau cel putin primul episod al proiectului pentru ca planificat ar fi sa mai urmeze cateva ”bucati”. Si desi stiu ca aceasta postare nu va va face sa va doriti foarte mult sa vizionati rezultatul, am incropit la cald( mai mult, colegu’, recunosc) un teaser scurt ca sa vedeti putin despre ce e vorba in proiect si in speranta ca o sa stati pe aproape sa vizionati si finalitatea.

Nu va dezvalui foarte multe detalii( deja am dezvaluit destule in postare), va zic doar ca e ceva destul de original, amuzant, interesant, in ton cu atitudinea si aerul blogului si perfect reprezentativ pentru lumea si tara in care traim. Cat despre produsul final, nu va dezvalui exact momentul la care o sa-l fac public( care ar mai fi farmecul?). Va spun doar ca va fi in curand. Foarte, foarte curand. Foarte, foarte, foarte curand. Asa ca tineti aproape!

Leave a comment

Filed under Prosti da' multi