Tag Archives: popa

De la Goagal citire(I)


Pentru ca am vazut ca e o moda printre bloagarii importanti sa faca postari cu cautarile care au dus la blogurile lor si pentru ca, nu-i asa, si eu sunt un bloagar din ce in ce mai important pe zi ce trece( cel putin in mintea mea), am zis sa inaugurez si eu asa ceva.

De la goagal citire, asadar. Sa luam aminte cele mai tampite cautari care au dus pe Blog de Prost. Pace tuturor! Si duhului tau!

1. Cand moare mortu cum canta popa?

Cu gura, as zice eu. Ca doar n-o sa cante la blockflote( cu doua punctulete pe o).

2. Asemanare intre pantofi si barbat

Si in unii, si in altii isi baga picioarele femeile…?

3. Camere ascunse la souri porno

Ei, da, aici daca aflati ceva, dati-mi si mie un buzz!

4. Trup de zeita

Aici m-am blocat. Ce mama dracu’ legatura e intre un trup de zeita si Blog de Prost? A, da, daca era trup de zeu atunci intelegeam…

5. Machete sabii de vanzare

De cand au bre Ferentarii net…?

6. Ce melodie incepe cu priza?

Eu o stiam p-aia cu friza uarld, meic it a beter pleis… Aia a lu’ Maical… Da’cu priza chiar nu stiu…

7. Daca toata lumea zice ca sunt prost probabil…

ca n-ar trebui sa mai intri pe blogul asta si sa le alimentezi suspiciunile…

8. Femeie ninsa

Aici am doua ipoteze. Omu’ ori voia sa faca un film porno in Focsani, in aer liber si cauta protagoniste, ori voia sa o omoare pe nevasta-sa si era prea zgarcit sa dea un ban pe-un cutit serios.

9. Bloguri iisus

Nu inteleg cum vine asta cu ”blogurile”. Adica omu'( pardon, mesia) are mai multe? Unu’ de work place si unu’ personal in care isi asterne cele mai ascunse ganduri, cum s-a saturat el sa traiasca in umbra lu’ ta-su si cum il dor palmele de la cuiele alea nenorocite…?

10. Imagini cu zeita afrodita

Hai, ba, fiti seriosi! Aveti pornacuri cu Jenna Jameson, cu Paris Hilton, imagini cu Britney, mai nou si cu Hannah Montana aia si tot nu va ajunge, ma? Mai sunteti si fandositi si vreti direct cu Afrodita? Pai voi va dati seama ca trebuie vorbit cu impresari, cu agenti, cu barba-su Hefaistos? Complicat, tata!

11. Dc sunt goluri de aer in p.zda? ( punctu’ e de la mine, am zis sa nu fiu suburban)

Pe cat puneti pariu ca pe baiatu’ care a dat cautarea asta il cheama Gheorghe Sulica, e din satul Stoplanga de Sus, are 15 ani si e inca in clasa a patra…?

Share

5 Comments

Filed under Prost mai sunt...

Azi nu


Astazi, dupa sapte ore de privit peretii splendidei mele facultati si mult mai putin somn, n-am chef de nimic. Nici de caterinci, nici de bascalii, nici de lepse, nici de recomandari, nici de injuraturi, nici de scuipati si nici macar de nervi. N-am nici chef si n-am nici forta.

Hai, bine, fie, cu ultimele forte va dau una de descretit frunti. Sa nu iubesti tara asta la nebunie?

1 Comment

Filed under Prost mai sunt...

Mortu’ cu un pantof rosu


Nu sunt un om religios. Nu sunt un om excesiv de religios, mai bine spus, in sensul ca nu sunt habotnic, nu-mi place sa fac parada de credinta si spiritualitatea mea, nu ma grabesc sa-mi fac cruci de la cer pana la pamant de fiecare data cand zaresc o biserica si nu ma incearca niciun fel de sentiment de umilinta, de plecaciune sau de respect la vederea unui nene intr-o sutana. Am insa momente in care simt nevoia sa respect religia, institutiile si fetele bisericesti. Unul dintre acestea este inmormantarea, moment pe care il vad ca pe unul solemn, demn, onorant pentru viata celui trecut in nefiinta. In mod ideal insa, pentru ca, nascut fiind in Oltenia si mai rau intr-un sat de Oltenia, am avut nenorocul de a asista la multe clovnerii si circuri ce mi-au distrus intr-un mod ireparabil orice perceptie pozitiva legata de biserica crestin ortodoxa si de figurile bisericesti asociate ei.

O astfel de tragicomedie a avut loc chiar astazi, la inmormantarea unei rude, destul de in varsta si bolnava de ceva vreme, dar de care intre noi fie vorba eram destul de apropiat. Si cu toate ca ceea ce urmeaza sa va povestesc va parea in unele momente fantezie desprinsa din teatrul absurd al lui Eugen Ionescu sau din tragicomediile lui Caragiale, va garantez ca totul s-a intamplat in mod real, neintamplator si aproape neiesit din comun pentru niste comunitati pentru care absurdul si ridicolul par normalitate.

Mortu’ cu un pantof rosu, tragicomedie in trei acte:

Actul 1: Pregatiri si ultimul drum

Regretatul, pe care il vom numi de aici inainte domnul A., nascut si crescut in mirificul satuc din Oltenia, a locuit in ultimii ani ai existentei sale in Bucuresti. Cu toate acestea, dupa datinile locului, acesta a dorit sa-si gaseasca somnul de veci in pamantul natal. Neavand copii, a insarcinat un bun prieten de familie sa se ocupe de toate detaliile. Acesta a adunat in pripa ce rude a gasit rapid in agenda telefonului, niste prieteni si subalterni de rang ”catelusi”( baiatul intre noi fie vorba e un big shot patron de firma de constructii) si a purces la drum spre satucul indoliat. A hotarat sa arda rapid cateva etape traditionale( nimic neobisnuit aici) si a adus corpul neinsufletit la vechea casa batraneasca doar pentru scurt timp, dupa care s-a purces in obisnuitul cortegiu funerar.

Cortegiul a aratat cel putin exagerat, cu multe masini la putini oameni, capatul de linie tinandu-l un Bmw X5( sa se vada valoarea), in timp ce singura Dacie amarata era in coada plutonului exilata si putin stingherita de compania multpreabengoasa. Prima concluzie a zilei: Valoarea unei persoane decedate trebuie sa se ilustreze in masinile care ii insotesc trupul neinsufletit la cimitir. Pe sistemul acesta, imi completez deja prima clauza a testamentului. Astfel, sicriul meu va fi transportat cu un elicopter, iar in spatele acestuia se va forma un pluton de avioane de lupta tip crucisatoare.

Nu mai vorbim de sictirul total al soferilor, care nici batuti nu s-ar fi sinchisit sa claxoneze si ei putin in cinstea ”mortului”. Treptat, treptat, se aduna pe langa masini si curiosii, fomistii si milogii care au simtit de la un kilometru departare prilej de pomana. Intrebarea ”Cine e mortu’?” pare sa fie pe buzele majoritatii, dar tinuta demna si indurerata adoptata de aproape toti lasa sa se inteleaga ca acestia nu numai ca l-au cunoscut pe domnul A., dar si impartasesc atatea amintiri impreuna, incat e ca si cum o particica din fiecare din ei isi gaseste acum sfarsitul.

Se ajunge in sfarsit si la biserica, unde o alta hoarda de ”vulturi” asteapta cu ochii pe ceas si cu o privire infometata sa se termine dracu’ odata si sa le dea ”pachetele” alea pentru care indura cele minus cateva grade la umbra.

Actul 2: Slujba de veci

Se intra in sfarsit in biserica clasica de sat de Oltenia de 6 metri pe 5 in care in conditii umane n-ar avea cum sa intre mai mult de 40-50 de oameni, dar in care in conditii de frig intram toti vreo 90. Catelusii amintiti mai devreme cara sicriul cu dezgustul cu care cari un sac de cartofi de la piata, il aseaza la locul dinainte amenajat, moment in care incepe vanzoleala si calcatul in picioare. Toata lumea vrea sa prinda un loc cat mai in fata, de parca domnul A. ar urma sa execute un numar de step, lumanarile sar din toate directiile si se aprind parca la un semn toate deodata si in mod obligatoriu toata lumea are ceva de comentat. Slujba incepe, dar cine poate auzi ceva? Cine in afara de vulturii care au sarit la locurile de la ”loja” de langa sicriu?

Se potoleste in sfarsit vacarmul, moment in care e timpul sa incepa spectacolul. Doamnelor si domnilor, popii! Pai popi, ca un om care e condus pe ultimul drum cu X5 nu poate sa aiba slujba de veci oficiata de o singura fata bisericeasca. Si astfel ne trezim cu 4 figuri mai mult sau mai putin barboase.

De la dreapta la stanga Popa 1, preotul local, proaspat ras, tuns, frezat, fost rocker, caruia ii mai lipsea doar diplomatul de la subrat pentru a parea ca merge sa afle indicii de la Rasdaq; Popii 2, 3 si 4, guest staruri adusi de la ”oras” pentru a onora amintirea celui trecut in nefiinta. Popa 2, cel mai sobru si mai apropiat de cum ar trebui sa arate o figura bisericeasca. Popa 3, cu o haina ” de strada” peste sutana, pus pe sotii si pe gluma, parand a veni de undeva de la sala sau de la o bere cu baietii. Si Popa 4, cu o fasie peste sutana asezata in diagonala, de parca era primar si oficia o nunta.

A doua concluzie a zilei: ”Valoarea” unui om decedat trebuie sa se identifice si in numarul de preoti care ii canta la cap. Pe acest rationament, am finalizat si a doua clauza a testamentului. La inmormantarea mea, vreau un dispozitiv de 11 popi, asezati in sistemul 1-4-4-2, cu libero, mijlocas la inchidere si varf de atac.

Trecand peste aceste detalii legate de aspecte superficiale si neimportante, nu-i asa, atunci cand exista credinta, slujba merge pe sistemul adunare ad-hoc de lautari, cei patru ”sfinti parinti” invitandu-se unul pe altul sa mai cante cate o ”bucata” si incurcandu-se unul pe altul in repetate randuri. Cel care se doreste a fi coordonatorul, preotul local, ia deja o mina afectata, dandu-si seama ca baietii ceilalti au cam venit cu lectia nefacuta. Ba chiar unul dintre ei, atunci cand ii este soptit ce urmeaza, da din umeri, spunand foarte natural si fara vreo apasare ca ”io n-o stiu p-asta”. Dascalul local nu mai are nici glas, parand si el complexat de compania atat de flatanta si onoranta.

In ”tribuna” atmosfera se incinge, o baba( pardon, femeie in varsta) reusind sa-si arda cu propria lumanare manseta de la haina. Alte cateva personaje de coloratura ale locului( babe si-astea) sosesc cu intarziere si cu toate ca pierd prima repriza, nu ezita sa dea din coate cu insistenta ca sa ”il vedem si noi ca e de-al nostru”. Bocitoarea de serviciu isi continua cu sarg treaba, cu toate ca, recunoaste chiar ea, ”nu l-am cunoscut prea bine”. Asta n-o impiedica sa urle cu patima cateva de  ”Unde te dusesi?” sau ” De ce plecasi?”. Suna si un telefon, soneria e una din creatiile de mare angajament ale lui Edward Maya.

Ceea ce urmeaza poate parea rupt dintr-o comedie de prost gust. Vaduva indurerata isi da seama in momentul in care reuseste sa-si stearga lacrimile si sa priveasca spre sicriu cat de cat limpede ca lipseste ceva. Si anume pantofii decedatului. Pantofi care n-au mai putut fi pusi in picioarele domnului A. si au fost asezati in lateralul cosciugului, langa trupul neinsufletit. Cel putin asa sustine vaduva si ea este confirmata de alte persoane, printre care patronul de firma care se ocupase de detalii. Urletele incep sa prinda forta( scena se petrece in continuare in biserica), acuzele incep sa fie aruncate in dreapta si in stanga. Slujba continua, dar cui ii mai pasa? Toate privirile sunt indreptate spre circ… Circ care se incheie, nu inainte de a afla intreaga biserica ce se intamplase, cu concluzia ca unul din fratii domnului A. ar fi avut ceva de-a face cu disparitia demna de Dosarele X a pantofilor. Ori asta, ori hotii de morminte au facut o treaba geniala, reusind sa jefuiasca un mort chiar inainte de a fi ingropat in pamant.

Momentul de incheiere al slujbei vine exact ca bomboana pe coliva. Astfel, spectatorii se succed pe langa sicriu si se inchina, dupa care il pupa pe decedat. N-as vrea sa par insensibil, dar ati auzit ceva mai macabru si mai sinistru decat sa pupi obrazul unui trup neinsufletit de deja cateva zile bune…?

Actul 3: Ingropaciunea

Odata terminata cinstita si preacucernica slujba din interiorul bisericii, sicriul se muta afara, vulturii calcandu-se din nou in picioare pentru a avea vizibilitate cat mai buna asupra momentului pravalirii sicriului in groapa. Pentru ca despre asta e vorba, despre o pravalire si apoi o acoperire cu pamant directa a cosciugului( asta cu toate ca in mod normal sicriul ar trebui protejat cu niste tarusi inainte de a se arunca pamant peste el).

Apare problema gainilor care vor fi aruncate peste groapa si apoi ”date de pomana” groparilor( pentru ignorantii care nu sunt la curent cu traditiile preaevlavioase ale Olteniei, doua gaini vii sunt aruncate peste locul de veci, cu toate ca nimeni nu-ti poate explica cu exactitate ce legatura are gaina cu o slujba de inmormantare). Cei patru ”sfinti parinti” se grabesc sa-si ia talpasita cat mai repede de la locul faptei, popa local pentru ca mai are o inmormantare de infaptuit la niste kilometri distanta, iar cele trei guest-staruri pentru ca au lucruri importante de comunicat la telefon( lucruri pe care le comunica obligatoriu printre morminte) sau pentru ca pur si simplu s-au plictisit si s-ar baga si ei la caldurica in masini.

Dupa ce s-a pravalit sicriul, se ajunge absolut normal si la problemele financiare, care si acestea trebuiesc realizate obligatoriu tot printre morminte, fiind remunerati groparii, femeia care se ocupa cu tamaia si alte detalii de genul asta si intr-un final apoteotic si figurile bisericesti. Remunerarea se face la vedere, domnul patron asigurandu-se ca i se vede intreg teancul de bancnote care de care mai ”valoroase”.

Vulturii, satisfacuti spiritual dupa ce au vazut ”mortu”’ aruncat in groapa se arunca cu forta si spre hrana pamanteasca ce-i asteapta deja la portile bisericii. Aaaaa, dulcele gust al mancarii obtinute de pomana! Se arunca priviri infometate in ”pachetele” primite, iar senzatia generala e ca nu s-au pierdut degeaba doua ore si ca s-a meritat…

Epilog:

Toata lumea pleaca fericita spre ”casile” fiecaruia( cu exceptia vaduvei indurerate cu adevarat si a catorva rude carora chiar le-a pasat de domnul A.). Vulturii au mai supt ceva sange, popii si-au mai consumat o zi din viata spirituala si bisericeasca, iar rudele si asa-zisii prieteni care au venit si ei sa fie la numar sau sa mai prezinte o masina, o haina, o blana sunt fericiti ca s-a terminat repede si ca in curand vor ajunge inapoi la caldurica. Domnul A. ramane in urma sub un morman de pamant, langa el nemaifiind deja decat groparii care-si finiseaza treaba.

Nenea Alexandrule, sa stii ca desi ultimele clipe ale tale pe pamant au fost un fiasco si o bataie de joc, vei ramane pentru totdeauna in memoria catorva oameni, care iti vor cinsti memoria si altfel decat cu X5-uri si masini scumpe, lacrimi false si vaiete prefabricate…Stiu ca nu un astfel de sfarsit ti-ai fi dorit si ca nu un astfel de sfarsit ai fi meritat, dar poate ca acolo sus unde te afli acum vei primi mai mult…

Si o ultima concluzie a zilei: Atunci cand imi voi da obstescul sfarsit, vreau sa fiu condus pe ultimul drum doar de acei oameni care m-au cunoscut cu adevarat, carora le-a pasat de mine si care chiar regreta trecerea mea in nefiinta. Fie ca vor fi doi, zece sau o suta, fie ca vor veni pe biciclete, in Dacii sau in avioane personale, nu vreau vulturi, profitori si oameni la numar. Asta e prima si singura clauza a testamentului meu!

5 Comments

Filed under Multi prosti...