Tag Archives: show

Holografii scosi din priza


1. Inainte de show.

-Ba, Holograf are concert acustic.
-Ba, esti nebun…? Foarte tare! E moca…?
Asa a inceput totu’, cand am aflat undeva saptamana trecuta de la un prieten ca una din trupele cu care am crescut (ce urat suna!) si pe care o ascult inca de pe vremea cand nu stiam ce inseamna nici jumatate din versurile lor, Holograf, va avea doua concerte acustice la Patria. Bineinteles ca, la aflarea raspunsului negativ al intrebarii de mai sus si la aflarea pretului evenimentului (70 sau 120 de lei), ma dezumflasem teribil. Lasa, ca-i mai prind pe la vreo susa la un mol cate-un sfert de ora, mi-am zis eu!

Numai ca altcineva (nu spui cine, persoana importanta) a reusit (nu intrebati cum) sa ne obtina un fel de invitatii (subliniez ”un fel de”) la cel de-al doilea spectacol, cel de marti seara. Intraram la Patria, mai mult pe sustache (invitatiile nu erau chiar scrise, erau mai mult pe sistemul ”noi suntem aia care o cunoastem pe aia”) si ne puseram pe asteptat.

8 fara ceva, mai e pana incepe. Ma uit prin jur, lume multa, multa si pestrita. Oameni de toate varstele (nu numai batrani, despre care ar crede carcotasii ca sunt publicul tinta Holograf), copii, adolescenti, roacheri, baieti cu pirsuri, fete cu fustite. Aripa mondena e bine reprezentata de Oana Roman, plasata strategic undeva in primele randuri, in timp ce aripa mai dura, (ex) guvernamentala e reprezentata si ea de fostu’ sef, Vladescu. Deh, de cand suntem someri, avem timp si de muzici.

2. Showul.

8 si 20 de minute batute fix. Intre timp, ne-am facut si cu locuri pe scaune, si cu niste tricoase rosii, simpatice. Misto la concert cand cunosti pe cine trebuie. Apar si ei pe scena, in aplauze generale. Se asaza cuminti pe scaune, Bitman si cu patru baieti ca brazii, cu chitarele de jur imprejurul lui, Edi Petrosel la tobe deasupra tuturor, Tino Furtuna la pian, Emil Soumah cu zdringhi-zdringhiurile lui obisnuite si dau drumul la treaba.

Fara explozii de sunet asa cum s-ar intampla de obicei, duios, linistit, placut auzului. Acustic, taticu, fara energie electrica si sunete artificiale. Instrumentele suna perfect, vocea lui Dan rasuna pana in ultimele randuri (va spun sigur, am stat in ultimul rand) si iti patrunde in inima si in maduva oaselor, totul e asa cum ar trebui sa fie muzica.

Dar stati putin. Dan, plus patru la chitara, plus unu’ la tobe, plus unu’ la pian, plus unu’ la percutie. Opt? Cum opt? Holografii nu sunt sapte? Hmm, parca e un nene la una din chitari care seamana, dar nu rasare. Goagalu’ pe mobil ne vine in ajutor si ne dam seama repede cine e. Marius Batu, folkist, colaborator al lui Ducu Bertzi, Florian Pittis, membru Poesis si Pasarea Colibri. Ehei, ca bine le mai zice domn Batu.

Taina. Stiu cine sunt. Primavara incepe cu tine. Dragostea mea. Melodie dupa melodie, Dan si ai sai trubaduri ne transporta dintr-o poveste in alta, dintr-un peisaj in altul, dintr-o lume in alta. Toate au insa in comun sunetele bine alese, instrumentele bine acordate si o voce care te face sa te intrebi daca nu cumva data nasterii din buletin e gresita grav.

Publicul, prea linistit parca, vibreaza cu fiecare sunet. Nu tot. Un rand mai in fata, un nene intre varste imi atrage atentia (vezi foto, in mijloc, cu mainile in cap). Si nu, nu din cauza don’soarei cu niste cativa ani mai tanara decat el care-l insoteste. Ci din cauza ca are un mod cel putin ciudat de a-si manifesta admiratia fata de ce se intampla pe scena. Casca, se scarpina in cap, isi pune mainile in cap, se framanta, se intoarce de pe o parte pe alta. Daca ar fi sa fac presupuneri dupa aparente (si nu sunt genul), as zice ca omu’ nici n-ar vrea sa fie aici si ar prefera sa fie acasa, la meci, cu berica langa el.

N-am iubit pe nimeni. Asa ne zice Danut, in timp ce patru domnisoare intra pe scena, cu trei viori si un contrabas. Publicul saluta sunetele care deja parasesc taramul unui concert rock si ne trimit cu gandul la Opera. Domnul X (asa o sa-i zicem de acum incolo) explodeaza, se ridica in picioare, se framanta timp de cateva secunde, dupa care se asaza la loc. Poate de entuziasm, imi zic eu.

Vine o zi… Cand se va termina odata naiba concertul, citesc pe buzele Domnului X, si impresia conform careia n-ar prea vrea sa fie aici incepe sa capete contur. N-am stiut… Ca o sa dureze atat concertul asta, ma astept sa zica Domnul X. Nu mai are putere nici macar pentru atat si se limiteaza sa se dea de cateva ori cu capul de scaunul din fata.

Intre timp, Mihai Coman confisca microfonul si ne demonstreaza ca l-ar putea concura pe Danut la voce daca ar avea sarmul lui, in timp ce Batu ne vrajeste definitiv cu o mostra de folk autentic. Domnul X priveste in gol.

Si baietii plang… Iar Domnul X isi musca buzele inca o data, intrebandu-se ce Dumnezeu cauta el, un barbat adevarat, macho caliente, in muierismele astea. Vreau o minune. Si se intampla! Publicul se ridica in picioare in sfarsit si vibreaza ca la un concert adevarat, si nu ca la teatru ca pana acum! Domnul X ramane jos, obosit de deja cea mai lunga ora si jumatate din viata…

Ochii tai. Ti-am dat un inel. Si, si, si… E gata! Holografii isi iau la revedere, iar Domnul X sare din scaun, sarbatorind parca o calificare a Stelei (nu stiu de ce, dar imi pare stelist). Dar nuuuuuuuu! Publicul vrea mai mult, nu e pregatit sa plece acasa, iar Holografii se intorc pe scena pentru o ultima melodie. Care se termina si ea, in ropote de aplauze, urale frenetice din sute de piepturi si un ”In sfarsit, ba!” dintr-un singur piept izolat…

3. Dupa spectacol.

Se goleste sala, lumea se buluceste la intrare, care sa prinda metrou’, care sa ajunga mai repede in parcare. Si eu ma intreb, asa cum ma intreb de fiecare data cand se incheie ceva care m-a facut sa ma bucur. Cu ce raman dupa?

Raman cu rusinea si regretul de a nu fi platit pentru un spectacol care merita mai mult respect din partea mea, raman cu aprecierea si cinstea pe care le-o port si le-am purtat-o de atatia ani unor artisti care ar fi in stare cu o chitara si un pian sa umple doua Sali ale Palatului. Si mai raman cu parerea ca unii oameni, chiar daca platesc un bilet si ar avea tot dreptul legal sa se afle intr-o sala de spectacol, ar face mai bine tuturor daca ar sta acasa cu punga de seminte in brate si cu sticla de doi litri juma de bere langa telecomanda.

P.S.: Articol publicat mai intai si mai intai pe Renne ( tot de mine).

P.P.S.: Da, stiu, sunt un penibil ca republic articole publicate in alta parte, dar am fost si eu o data in viata haios( zic eu) si voiam sa vada si uamenii de-mi citeste blogu’. Si in plus n-am timp sa mai nascocesc cestiuni noi, cand sunt atacat din toate partile.

Share

1 Comment

Filed under Prost mai sunt...

Fuse, fuse si se duse


Si veni si 16 mai-ul, cu tot cu Eisidisiu’ si asa cum veni se si duse. Intrebarea dupa un eveniment atat de mediatizat si atat de asteptat( de mine de vreo 10 ani batuti pe muchie) e ”Ce am invatat de aici si ce ramane in urma?”. Pai sa contabilizam. Noi, dupa concertul AC/DC din 16 mai de la Bucuresti, am invatat urmatoarele:

1. Ca pe langa muzica, un show rock impecabil trebuie sa contina si un sunet demential, si o organizare impecabila si un profesionalism desavarsit din partea artistilor. Astfel, fiecare fascicul de lumina, fiecare centimetru de scena, fiecare bass, fiecare watt putere, fiecare secunda de muzica sau de pauza au fost utilizate exact asa cum trebuia atunci cand trebuia pentru a crea un spectacol atat de original, dar in acelasi timp atat de simplu si clasic incat orice intepat care n-avea treaba cu fenomenul rock sa se ridice in picioare si sa aplaude.

2. Ca, desi ai zeci de ani in spate de spectacole, multe, foarte multe milioane de discuri vandute si o faima si o celebritate care ti-ar permite sa mai faci lucrurile si la ”ce-o iesi”, trebuie sa arati in fiecare moment petrecut pe scena un respect fata de meserie, dar si fata de public si practic fata de cei care iti asigura painea. Nicio miscare de relaxare, niciun acord gresit, nimic pe langa muzica, nimic in afara ritmului. Totul la potential si la capacitate maxima timp de 120 de minute fix.

3. Ca daca ai 55 de ani, dintre care multi petrecuti intr-o lume condimentata cu multe ”tentatii” menite sa te sece de energie si sa te trimita aproape de lumea celor drepti, nu inseamna neaparat ca nu poti sa ai o energie si o pofta de viata de care ar fi invidios pana si Haile Gebreselassie( care nu stiti cine e asta, puneti repede mana pe Goagal!).

4. Ca Dumnezeu e nedrept atunci cand ne trimite printre noi un geniu si un om cu un har atat de dezvoltat ca Angus Young, dar il face muritor.

5. Ca un spectacol pe care unii il stiau pe de rost si care aduce momente oarecum previzibile poate avea o savoare delicioasa atunci cand e trait pe viu de la cateva zeci sau sute de metri. Era cineva in Piata Constitutiei care nu stia ca va fi o locomotiva imensa pe scena? Sau ca inainte de Hells Bells va fi tras clopotul urias de catre Brian Johnson? Sau era cineva care nu putea sa prevada ca la finele spectacolului de striptease al lui Angus acesta ne va arata niste chiloti cu AC/DC imprimat pe ei? Probabil ca nu. Si cu toate acestea toate cele trei momente, plus aparitia femeii gonflabile uriase pe locomotiva sau rafalele de tun trase spre final au fost simtite exact asa cum trebuiau, ca momente care au marcat si marcheaza istoria muzicii si a entertainmentului.

6. Ca mai exista o speranta pentru publicul consumator de muzica de la noi din moment ce s-au gasit vreo 60 de mii de oameni( din numaratoarea mea ochiometrica) care sa plateasca minim cate un milion jumate sa-i vada pe old-timeri in actiune. Iar cand iti dai seama ca erau vreo cateva mii bune care venisera de la Cluj, Craiova, Timisoara, Targu Mures si Dumnezeu mai stie de pe unde special pentru seara asta, riscand chiar sa doarma prin gara sau sa nu doarma deloc, iti dai seama ca poate in definitiv si la urma urmei nu suntem chiar un popor de Gutisti si Salamisti.

7. Ca poti sa ai o voce ragusita, gajaita, obosita de la natura si totusi sa duci 20 de piese de la un capat la altul la un nivel foarte inalt din punctul de vedere al interpretarii, tinand in permanenta 60 de mii de oameni in priza.

8. Ca poti sa ramai fara voce, fara auz, fara simtamant in picioare si secat de orice urma de energie si vitalitate si totusi sa sari si sa sari si sa sari timp de 120 de minute fara oprire si fara sa te intereseze nimic altceva decat MUZICA.

9. Ca e mare pacat ca Irisii s-au nascut in Romania, acestia dand inca o data o demonstratie de muzica impecabila, interpretata curat si fara greseala in deschidere, lasandu-ne cu un gust amar atunci cand au parasit scena dupa doar vreo 45 de minute.

10. Ca doar daca esti trupa din America cu albume scoase nu inseamna ca ai habar de ritm si de muzicalitate, prima trupa de deschidere, Down demonstrand asta cu brio intr-un show de vreo 45 de minute in care n-au iesit in evidenta decat printr-o galagie fara noima in care nu se putea gasi un cap, o coada sau un rost.

11. Ca pe oficialitati le doare in cot de confortul a 60 de mii de oameni, acestia nebinevoind sa mai lase macar o ora in plus in circulatie mijloacele de transport in comun, inchizand usile de la metrouri in nasul roacherilor la unspe trecute fix. Pai ce mod mai frumos de a incheia o zi in care ai stat opt ore in picioare decat sa bati Bucurestiul in lung si in lat noaptea pe jos? Pana la urma urmei, nu va convine, mutati-va dracu’ in Unirii toti si ciocu’ mic!

12. Ca sa inchei intr-un mod nostalgic… Am invatat ca e mare pacat ca nu poti sa traiesti un acelasi moment over and over and over si sa mori in clipa in care simti ca nu mai poti sa-l traiesti, ca e prea mult, ca e prea bine, ca e prea frumos. AC/DC, I salute you!

5 Comments

Filed under Arte

Niste muzica mai ascultam si noi?


In asteptarea finalizarii primei editii a emisiunii ”Prosti da’multi”( se munceste, se taie, se editeaza, mai e foarte putin si e gata), m-am gandit sa mai scriu o postare pe sistemul ”cu ce ne mai plictiseste si papagalul asta”. Pai cu ce sa va mai plictisesc? Va plictisesc cu niste muzica adevarata pe care mi-am dat eu seama acum ceva ore ca n-o mai asculta nimeni.

Cum am ajuns la concluzia ca nu mai asculta nici dracu’ astfel de muzica? Pai am avut ideea geniala sa mi-l iau pe colegu’ Istratie( inca o data, tineti aproape ca vine ”Prosti da’multi si va rupe garantat!) si sa mergem dupa doua zile epuizante de filmare sa asistam la concertul Sarmalele Reci de la Clubul Taranului Roman.

Am ajuns ca de obicei la cea mai mare limita, rupt de foame si dornic de muzica buna. Am luat ca un taran ce ma respect o saoarma rapid de la Spring pe care am infulecat-o pe drum. Pe la jumatatea drumului( si a saoarmei) tot simteam ceva picurand pe picioarele mele. M-am gandit ca poate incepe sa ploua si am calcat acceleratia infulecand cu si mai mare angajament din saoarma. Am ajuns la locul faptei fix la ora 10( cand trebuia sa inceapa treaba), m-am indreptat cu colegu’Istratie spre intrare, moment in care mi-au cazut ochii pe blugi. Aici, ce sa vezi? Maioneza cat cuprinde! Moment in care am avut o revelatie… De acum incolo mananc doar salate… Chiar si in mers, numai salate!

Am bagat injuraturi la greu, am incercat sa-mi asez blugii incat sa se vada cat mai putin si m-am lansat cu forta spre intrare. Ne uitam in dreapta, in stanga… Liniste! Ba, aici e? Sigur n-am gresit? Aici e, ma, uite UN afis! Pac, luam biletele rapid, trecem peste tuica oferita de organizatori( de ce n-am luat-o nu inteleg nici pana acum) si intram in club. Unde, unde, unde… Si mai mare liniste! Pai ce ati facut,ma? Vreo 40 de oameni, cu tot cu barmani si cu trupa… Dezolant! Dar oare cum o fi mai bine? Sa ai o mana de oameni care te iubesc si platesc sa te auda cantand sau multimi intregi care vin ca e moca si n-au ce face acasa, ba mai mult nu stiu nicio melodie de la tine?

Ne incalzim noi cu o berica si dupa vreo jumate de ora incepe spectacolu’. Intre timp ne facusem vreo 78( numarati). Fara barmani si fara trupa. Dar cu prieteni si rude. Cui ii pasa? Ca din momentul in care Zoli pune microfonul la gura, Emil, cu aerul lui de chitarist de Queen sau macar Aerosmith rupe atmosfera in doua, iar Dan, basistul caruia nu-i dai mai mult de 18 ani si al carui instrument cantareste aproape cat el, te molipseste cu un ritm care-ti intra in sange, nimic nu mai conteaza! Nici ca suntem in randul 3 si ultimul, nici ca oamenii astia au peste 15 ani de activitate si totusi publicul fidel aproape lipseste cu desavarsire, majoritatea ”melomanilor” neavand macar habar de existenta lor. Conteaza doar MUZICA! Ana are mere, Violeta, telefonul nu mai suna, prostia la putere, sprit de vara, ea studiaza tantra. Melodii pentru toate starile, toate categoriile sociale, toate varstele. MUZICA, ba surzilor! Nu Atb, nu Tiesto, nu Inna, nu pleienduin, nu accent. Si asa ajung la intrebarea din titlu…

Niste muzica mai ascultam si noi? Ca de zgomot eu unul m-am saturat!

1 Comment

Filed under Arte